User Rating: 5 / 5

Star ActiveStar ActiveStar ActiveStar ActiveStar Active
 

ABC ElbrusCe a apărut ca o idee mică într-un colț de amintiri al minții mele, a ajuns până la urma să crească într-o aventură de ceva amploare. Cu de toate. Am ales Elbrus-ul pentru testarea la altitudine, în lipsa unor dificultăți tehnice reale (lipsă doar în caz de vreme bună, după cum se va dovedi :) ). Au fost 2 săptămâni în care planificarea atentă și neprevăzutul au tras de noi în părți opuse; au fost momente în care am depășit la distanță cele mai optimiste previziuni, dar și momente când probleme aparent banale (în lumea civilizată) capătă o altă greutate în contextul organizării rusești.
Nu l-am găsit pe Prometeu, zeii și-au folosit puterile asupra elemntelor naturale pentru a ridica miza călătoriei. Însă am refuzat elegant încercările suplimentare (cred că nu prea merită să-ți încordezi mușchii cu divinitățile ... ) și am preferat să ne păstrăm forțele pentru alte viitoare probleme - când probabil va exista posibilitatea să nu avem de ales.
Să purcedem însă la poveste ...

 

Am structurat povestea în mai multe pagini pentru a fi mai ușor de navigat și pentru rapiditatea încărcării paginii.

Puteți sări la oricare din secțiuni folosind linkurile din dreapta.

În caz ca alegeți să fie afișată întreaga poveste într-o singură pagină, va rog aveți răbdare, măcinăm, măcinăm  :) 

 

20160520_160933-PANO

Acum, click Next & enjoy !

 

 

 


 

Drumul dus

20160517_080929După săptămâni de planificare cât se poate de atentă, (vezi istoric aici), a sosit și dimineața plecării. Răzvan rezolvă transportul la aeroport cu un amic, ne adunăm în mașină și suntem vărsați la aeroport într-o dimineață ploioasă de 17 mai.
Cel mai simplu în planificare fusese obținerea biletelor de avion. Găsisem online bilete ieftine prin Skyscanner de la Kiss and Fly, folosind ca destinație aeroportul din Nalchik în loc de mult mai celebrul Mineralnye Vody - pe unde veneau cam toate expedițiile. Geografic, pe hartă, Nalchik e mai aproape un pic de Cheget/Azau (stațiunile de plecare pe Elbrus) iar biletele au fost semnificativ mai ieftine prin Istanbul -> Nalchik față de Moscova -> Mineralnye Vody. Fiind o exepdiție fără sponsori ... bugetele noastre personale au fost bucuroase de economie. (Cât ne-a costat în final reducerea de preț se va vedea la sfârșit).

20160517_112950 20160517_112923În cadrul zborului dus aveam și o pauză de 14 ore în Istanbul, deoarece zborul Tarom de după amiază fusese anulat pentru acea zi. Fusesem reprogramați la zborul de dimineață, ceea ce ne-a dat o zi de hălăduială prin Istanbul. Cetățenii români nu mai au nevoie de viză pentru Turcia (interesant gest de bunăvoință în condițiile în care restul țărilor europene au nevoie ...) astfel că am profitat pentru a ieși din aeroport și am luat un metrou către centru. Ne-am dat jos vreo 5 stații prea devreme, deoarace ni s-a părut ca stația Top Kapî suna cunoscut. Bună ocazie să mărșăluim printr-o ploaie măruntă orientați de HERE Maps și de indicații ad-hoc. Într-un final încep să apară semnele Visa/Master Card pe tot mai multe magazine, semn că ne apropiem de zona de interes turistic.
20160517_123500Am trecut pe lângă Universitate (de moschei nu mai spun, că erau la fiecare cvartal), și ajungem la Moscheea Albastră unde vizităm doar curtea interioară  și împrejurimile. Mațele ne cam înghionteau, așa că ne-am orientat să luăm masa la un restaurant cu bere, wi-fi și cu plata cu card, iar pentru siestă - o plimbare către Bosfor. Deși zona turistică se diferențiază în special prin servicii față de restul orașului, arhitectural Istanbulul e cam la fel - un imens bazar, cu unele zone largi (palate, parcuri, moschei). Pe străduțe nu e aglomerat, dar traficul auto în rest este infernal. Am mai servit câte o bere de pe o terasă a unui hotel, înainte de a ne întoarce spre seară să facem check-in pentru zborul catre Nalchik.

20160517_130854_HDRÎn mod ciudat, pentru acest zbor nu reușisem să fac online check-in pe site-ul companiei, nici la Otopeni nu au putut să ne facă pentru ambele zboruri, și nici la vreun automat din aeroport nu se putea; probabil acest semn ar fi trebuit să ne atragă atenția asupra calității serviciilor Onur Air, dar răbdători, ne-am așezat la ghișeu la coadă pentru verificări. O mare de mamașe se îmbulzeau în jurul operatoarelor, gesticulând și vorbind zgomotos; persoana din față avea cca 10 pașapoarte la ea pe care le înmânase și vreo 2 cărucioare de bagaje așteptau îmbarcarea. Clar, buluc, balamuc, zaiafet! "Sistemul" IT se blochează chiar la prelucrarea boarding-pass-urile noastre, dar se folosește o alternativă și ajungem OK la poarta de îmbarcare, de unde suntem transportați cu autobuzul la avion (deh, low - cost ...). Este 00:30 când decolăm, și sperăm să ne mișcăm repede în Nalchik pentru a prinde ceva ore de somn între zbor și întâlnirea cu transportul către Cheget (la 11:00).

20160517_172601Însă se vede că ne-am "europenizat" și am uitat de modul temeinic (și fără rost, în opinia mea) în care se făceau lucrurile pe vremea comunismului. Din secunda în care am aterizat în Rusia și până la plecare, am fost însoțit de senzația de anii '80 dintr-o localitate de provincie din fund de Moldova. Avionul a rulat pe pistă până la oprire. Prin noapte nu se vedea nimic, dar am constatat ulterior că oprise la cca 50 metri de clădirea aeroportului, clădire ce era ca dimensiuni cam cât un restaurant mediu din gara de Nord. Nu dimensiunea contează, nu căutăm confort acum, ci eficiența proceselor - să ne mișcăm repede - însă dorințele noastre nu au fost împlinite. Autoritățile au considerat că pentru zboruri internaționale călătorii trebuie să fie luați cu autobuzul și transportați 50 metri până în fața intrării. Cu un autobuz cu un geam spart și lipit cu o folie gen scotch. Dar atent supravegheați la urcarea în autobuz și la coborâre de personal feminin în uniformă - deși nepurtător de arme (la vedere). Am prins al doilea transport cu autobuzul - drept pentru care am stat în picioare așteptând pe culoarul avionului, doar nu era să coborâm să mergem 50 m și să invadăm pământul poporului rus. Somnoroși, în mica sală de intrare a aeroportului, mă uit după formularele de imigrare de care știam că e obligatoriu a fi completate. Nici un semn de ele. În jurul celor 2 ghișee de verificat pașapoarte erau buluciți turiștii din primul transport cu autobuzul. Viteza de prelucrare pe ambele ghișee era cam de 1 persoană la 5 minute, ceea ce m-a dezumflat din start. E clar, cel puțin 1 oră avem de așteptat.

20160518_005349Între timp, o persoană în uniformă, un fel de Garcea rusesc, ce se tot învârtea printre ghișee, admonesta verbal, organiza cozile, într-un final și aduce mult valoroasele formulare - Immigration Card - pe care le completăm cu aceleași informații pe ambele foi. După cca 1h 30 min, Răzvan intră primul la ghișeu. Este întrebat ceva în rusește (nu că n-ar scrie Romania pe pașaport), dar el mai bunghește ceva - apuca să zică "Na Elbrusî", lumea se mai destinde, "Aaaa, alpinsti?" I se spune să stea drept - suntem și pozați. Pașaportul nu îi este returnat ci este chemat "Garcea" și trimis cu pașaportul la "supervizori"; în timp ce eu trec prin același proces, tot 5 minute, "supervizorii" - fără uniformă, la o măsuță lângă ghișeu, se uită din nou prin pașaport, prin invitația de la Pilgrim Tours, repeta râzând "Alpinisti, na Elbrusî" - și eu mă gândesc că aici oare toți merg pe Elbrus în papuci de se distrează că mai vin și alții echipați ?
20160518_123541Ne mai țin și ei vreo 5 minute, între timp scanează și notează date din pașapoarte, iar viza de mea de SUA stârnește o reacție interesantă: Se oprește la ea și exclamă dezaprobator, de parcă aș fi fost eu vinovat : "Americanski viza !". "Da" răspund automat, întrebându-mă dacă vor fi probleme. O arată colegului, vorbesc ceva în rusă, se mai uită la ea, apoi ne dau pașapoartele și ne fac semn că putem lua bagajele - sprijinite de un perete la cca 5 metri de noi.
Ne-am relaxat și mi-am zis, gata, luăm bagajele și ieșim, de-acum să vedem de un taxi. În încăperea următoare însă, surpriză: scanner de bagaje. Punem toate bagajele pe bandă, ne dezbrăcăm de toate lucrurile de pe noi, trecem prin filtru, ne îmbrăcăm, adunăm bagajele. Acum ieșim îmi zic, dar de fapt greșesc iar: În încăperea următoare, din nou control de pașapoarte; din nou scanate și în mod sigur și copiate. Se vedea acum afară prin geam, și cât pe ce să mă apuce disperarea când mai văd un scanner de bagaje înainte de ieșire - din fericire era doar pentru intrare, noi putem ieși în aeroport după 4 verificări de pașaport, 2 scanări/copieri de pașaport și o scanare de bagaje. Nu asta a fost neparat deranjant, doar că întreg procesul a durat cca 2 ore - aterizasem la 02:00, la 04:00 am reușit să ieșim din aeroport. S-a dus naibii planul de a mai câștiga ceva somn ....
20160518_123708Un taxi ne-a dus la Hotel Russia, unde era încuiat; am bătut la ușă în disperare și după vreo 10 min a apărut cineva și a deschis. mai era un pic și stârneam curiozitatea mașinii de poliție parcate în fața hotelului, în care se lăfăiau 2 persoane voluminoase. Recepționista nu știa o boabă engleză (și asta a fost valabil în toată regiunea, indiferent dacă era vorba de servicii cu turiști străini sau nu) și a efectuat o încercare slabă de a accepta plata cu cardul - apoi ne-a trimis la ATM afară să scoatem cash. Deja nu mai conta, abia mai țineam ochii deschiși, ne-am prăbușit pe paturi și am dormit vreo 4 ore. Căci înainte de a ne întâlni cu șoferul ce urma să ne ducă la Cheget, mai trebuia să luăm cartele SIM locale - idee ce probabil ne-a salvat pielea la problemele de la întoarcere ...

20160518_125814Să nu anticipam însă; ne trezim cu greu, dăm cu apă, și coborâm; chiar lângă hotel am găsit un magazin MegaFon - unde pentru 200 RUB de fiecare (cca 12 RON) am cumpărat cartele SIM rusești cu trafic de 5G (!) inclus pe teritoriul Rusiei, plus convorbiri locale (regiunea Kabardino - Balkaria) și SMS local. În mod excepțional vânzătoarea vorbea un pic de engleză (avea sub 20 ani) și chiar ne-a propus un deal mai bun (pe 2 săptămâni, nu 1 lună) și a făcut formularele pe numele ei deoarece a zis că e mai simplu (!!!) față de ce are de completat pentru cetățeni străini. Mai târziu am aflat că MegaFon are și cea mai bună acoperire pe Elbrus, informațiile mele cu MTS fiind vechi.
Am apucat doar să mai luăm o cafea și un suc de la KFC de lângă hotel, când a apărut șoferul nostru. O Lada cu portbagaj mare și folosită intens a fost mijlocul de transport pentru cca 2 ore. Răzvan și-a exersat rusa primară cu șoferul, iar eu am cumpărat căpșuni de la marginea drumului (probabil erau sere în zonă) atunci când șoferul a oprit. Trafic intens în Nalchik, dar pe valea Baksanului a fost relativ liniște. Puține mașini, multe animale pe drum, iar în curând crestele înzăpezite au început să ne capteze atenția.

20160518_151320 20160518_151301Am ajuns la Hotel Semerka din Cheget după-amiază, și am rămas cu gura căscată în fața abruptului vârfului Cheget, a ghețarilor suspendați și a crestelor Caucazului - toate parcă la o întindere de mână spre Sud. Anastasia, gazda noastră de la Pilgrim Tours, vorbea fluent engleza (spre ușurarea noastră), astfel că ne-a pus la curent cu practicile locale, cu procedurile și opțiunile noastre.

Am stabilit o întâlnire tehnică pe seară, și apoi am ieșit să cercetăm împrejurimile. Am făcut o plimbare scurtă spre Terskol, am vizitat unul din magazinele ce vând și închiriază echipament de munte, apoi ne-am întors în Cheget sub telescaun, în zona de "Souvenirs" și am ales un mic "Kafe" pentru cină. Meniul în rusește ne-a ridicat ceva probleme - deși știam cât de cât literele, cuvintele nu erau atât de asemănătoare cu cele cunoscute de noi cât să ne dăm seama ce înseamnă. Comandăm de băut întâi, mai mult prin semne, iar după vreo 15 minute de chinuială am o idee genială: pur și simplu o întreb pe chelneriță: "English menu ?" Și ea dispare și apare cu 2 meniuri în engleză !!! Wow. Cred că i-a plăcut cum buchiseam înainte de nu le-a adus din start! Am luat ceva specific local, iar până la servire chelnerița m-a mai testat odată: Am întrebat de toaletă, și mi-a descris prin semne că trebuie să ies și să o iau pe lângă clădire și la niște trepte e toaleta. Când ies și o iau pe lângă restaurant, un câine imens se ridică lătrând acoperind întreg culoarul către buda salvatoare. Nu mi-a fost frică de el, dar m-am gândit că n-am înțeles bine unde e toaleta, cine te-ar trimite să treci de fiară când te arde rău? Însă când să mă întorc, chelnerița ieșise râzând din restaurant și îmi face semn că da, pe lângă câine e buda, pe o ușă nemarcată. Drept care mă întorc, și spre surprinderea ei, mângâi pe cap câinele "fioros" pe care l-am făcut să se gudure vorbindu-i alintat, și apoi intru la baie. La ieșire câinele nu mai era acolo :)

20160518_154114Ședința tehnică de la Hotel Semerka am avut-o cu reprezentanta Pilgrim și specialistul lor în alpinism - Andrey - ce participase cândva la o urcare pe Elbrus cu un Land Rover (!). Le-am prezentat planul meu de munte: prima zi aclimatizare între 3400-3800 m (ultimul segment de gondolă), apoi mutat baza pe munte în zona Diesel Hut plus o urcare la Pasthukov Rocks; apoi aclimatizare la 5000 m / șa, apoi o zi pauză, și apoi atacul vârfului. Am verificat prognoza împreună, și se părea că vom avea timp bun - doar că o furtună majora de zăpadă se prefigura în ziua vârfului - dar spre seară când teoretic noi am fi fost înapoi la adăpost. Andrey a fost perfect de acord cu planul, și a mai subliniat că vremea e schimbătoare, mai ales că nu poți vedea ce vine de pe versantul nordic. Dar se părea că avem un plan OK.

Așa că ne-am dus la încă o bere și la culcare; de-a doua zi începea etapa a 2-a : contactul cu muntele.

20160518_154351_HDR

 

Muntele I - Contact

20160519_104345Intenționasem ca prima tură de aclimatizare să fie ori o ascensiune ușoară pe Cheget, ori "plimbărica" pe drumul forestier până la Observatorul din Terskol. În ambele cazuri am fi urcat maxim la 3100 m, pe Cheget deoarece vârful de cca 3650 m e în zona de graniță, interzisă turiștilor. Eu aș fi văzut o prelungire a trek-ului de la observator până la altitudine mai mare - gen 3700 - 3800 m până la traverseul peste marea de zăpadă de pe ghețar. Răzvan a venit cu o propunere mai practică: să urcam mai sus de 3100, de la stația a 2-a a telegondolei - Stația Mir 3455 m până la stația finală - Stația Garabashi - 3847 m. Așa puteam face recunoașterea direct pe ruta de sud, și ne-ar fi fost mai ușor ziua următoare la mutarea taberei de bază mai sus.

20160519_103557Hotel Semerka este situat cam la 6 km în aval de Poliana Azau - mini stațiunea de unde pleacă instalațiile pe cablu pe Elbrus. Întrucât era vorba de un trek ușor, decidem să urcăm pe jos, mai ales că descoperisem în OsmAnd o potecă prin pădure ce ne scotea în drumul asfaltat mai sus și mai scurt cu ceva sute de metri. Cu rucsaci ușori, relaxați, luăm poteca din spatele hotelului pe o vreme ușor schimbătoare. Plimbarea prin pădurea 100% de pini (10Pi - pin silvestru pentru specialiști :) ) are un farmec aparte; mirosul acelor descompuse ne îmbată iar călcătura e moale. Poteca ne scoate la un podeț peste râul Baksan ce dă direct într-o tabără cu soldați. Traseul ar trece prin curtea a ceea ce pare o unitate militară, așa că o ocolim prudenți pe malul râului și apoi găsim o trecere ce ne scoate în asfalt pe lângă școală.
20160519_104439Lipsiți de acoperirea pădurii, aici simțim din plin picăturile de ploaie mocănească ce toarce molcom peste vale. Mai avem cca 2,5 km până la instalații, ne punem foițele de ploaie pe noi și întindem pasul la deal. Peisajul este impresionant din punct de vedere al formelor de relief. Spre Sud se înalță brusc și abrupt crestele Caucazului, cu zăpadă doar un pic mai sus față de altitudinea noastră. Urme de avalanșe sunt pe culoarele înguste, iar în vale găsim construit un sistem interesant de protecție a văii împotriva avalanșelor - format din șiruri de piramide construite ordonat în partea de jos a văii - un fel de sparge/sfarmă val. Spre nord, abruptul Terskolului se înalță la fel de brusc, anunțând pantele Elbrusului. Între ele, în fundul văii, o altă creastă înzăpezită închide vederea, spărgând plafonul de nori - deci clar peste 3800 m .

20160519_105044Pe de altă parte, construcțiile umane dau impresia de mizerie, de oraș minier, părăsit, sau încropit din sărăcie. Utilitățile sunt bine echipate (transformator, telegondola nouă, chiar și telefericul vechi, școala, o parte din hoteluri ) - dar restul caselor/blocurilor, o rămășiță a unei fabrici de nu am reușit să înțelegem ce, drumul, mare parte a unităților de cazare, magazinele, sunt dărăpănate rău, cel mult la nivelul cooperativelor de consum de prin vreun fund de Moldova anilor '80. E plin de clădiri și obiecte părăsite, fier ruginit peste tot, resturi de metal umplu văile. Ai impresia că totul funcționează la limită, că nu sunt bani, că nu se produce nimic. Deși marea de turiști ce vin să urce Elbrusul anual ar trebui să aducă venituri substanțiale în zonă.
20160519_122734Dar să revenim la acțiune: la gondolă descoperim un magazin bine echipat de echipament (celălalt, vizitat cu o seară înainte era ceva mai sărăcăcios). Ne luăm recipiente de apă (ambii am uitat camel-bag-urile acasă) și primim și o brichetă cadou :) La casa de bilete evident nu se vorbește engleză, dar putem plăti cu cardul (!) - ca și la magazin de altfel - singurele locuri din zonă unde am putut face asta. Am cumpărat urcarea și coborârea a 2 segmente - buchisind literele rusești de pe afișe - nu exista nici măcar un anunț cu litere latine ...

20160519_135712Cu ceva emoții, ne urcăm în gondolă, supravegheați de indivizi de la firme de pază și protecție - așa arătau echipați (baston, armă, etc.), deși scria numele firmei telegondolei pe uniforma lor. Este prima urcare și primul contact cu Elbrusul. Încet încet ne ridicăm deasupra văii și peisajul arată impresionant în ciuda plafonului de nori de pe la cca 3400-3500 m. La sfârșitul segmentului trebuie să ieșim și să ne urcăm pe segmentul următor. Interesant este că, deși platforma de ieșire este la același nivel cu platforma de urcare, labirintul de acces te forțează să cobori vreo 20 trepte, pentru a le urca din nou pentru plecare segment 2. Cu bocanci și rucsaci ușori e ok, dar mă gândesc că în clăpari nu e foarte vesel să faci o "încălzire" suplimentară. Deja am trecut în zona de zăpezi permanente, și, urcând segmentul 2, încep să fremăt de bucurie - zăpadăăăă, cât încape !!!

20160519_110002La sosire la Stația Mir, e și mai și, e vânt și ninsoare cu fulgi grei, înghețați, astfel că mă încrunt la aparat încercând să facem "selfie" de ... vară :) Intrăm pentru ceaiuri la un "Kafe" lângă gondolă, apoi mă orientez cu OsmAnd către traseul de picior, ne echipăm și începem urcarea. Nu simțim altitudinea, dar vântul aruncă în noi cu săgeți de gheață. Însă echipamentul "heavy-duty" își face treaba, și în curând suntem chiar confortabili; încălziți, cu vizibilitate cca 200 m, urcăm vioi traseul, ce ne duce pe o creastă ușor protejată de vânt. Zăpada e întărită și bătută de ratrac sub picioare, dar și pe lângă urmă tot nu e foarte moale, astfel că nu depunem un efort mare la înaintare. Traseul ne scoate pe lângă pârtia de schi chiar înainte de celebrele Barrels Huts - unde echipa Rusiei (națională?) de schi este adunată la instructaj de către antrenori.  20160519_143024 20160519_123300Mă mir să găsesc Barrels Hut atât de jos - sau de fapt așa mi se pare mie - suntem totuși la cca 3700 m - dar ne simțim excelent în continuare! Aclimatizarea dă semne bune :) Avem chiar ritm, urcăm continuu, ne oprim doar pentru poze și să vorbim cu un schior semi-rătăcit, ce bodogănea de zor calitatea zăpezii - era clar neantrenat pentru off-piste și ieșise de pe pârtia bătută de ceva timp :) Trecem de o serie de containere amenajate pentru locuire ceva mai sus de Barrels Huts și brusc ne trezim ieșind prin ceață la stația finală - Garabashi - la 3847 pe un vânt tăios. "Kafe"-ul din fața stației este închis, așa că ne rugăm (prin semne) la bodyguard și ne așezăm pe platforma stației, sprijiniți de peretele operatorilor - ca să ne ferim de vânt. Mâncăm ceva batoane energizante, plus o gură de lichide, și încercăm să stăm în pufoaice cât mai mult, până ne alungă vântul și frigul - pentru a ne aclimatiza mai bine. 

 

20160519_132747 20160519_152708 Coborârea a fost mai lejeră, vântul se mai potolise, norii se mai ridicaseră, doar ningea mărunt în continuare; am alergat și m-am tăvălit prin zăpadă ca un copil, bucuros de a lua contact din nou cu elementul meu favorit :) Durerea de la genunchiul drept de dimineață (bănuiesc că e o ruptură musculară nevindecată complet) a dispărut de când am văzut zăpada, astfel că am putut zburda la coborâre ca în vremurile bune. La stația Mir, cu tura de aclimatizare aproape încheiată, ne-am oprit la ceai și bere - câte 2 beri 5642, una pentru fiecare vârf al Elbrusului :) Aveam semnal bun și internet aici, astfel că ne-am întins până au închis "kafe"-ul cu 1 oră înainte de închiderea gondolei. De jos am mărșăluit iar cei cca 6 km până la hotel, folosind însă doar drumul asfaltat, visând deja la cele văzute pe munte.
Cina am luat-o la hotel de data asta și a fost gustoasă și îndestulătoare; apoi ne-am separat bagajele, pregătind o geantă cu lucruri ce le-am lăsat la hotel, pregătind pentru pe munte doar echipamentul necesar.

20160519_155452_HDR
20160520_094958-PANO
 
 

20160520_094319După micul dejun din ziua de 20 mai, ne-am luat rucsacii pregătiți de cu seară și ne-am suit în taxiul comandat de Pilgrim Tours să ne ducă la Poliana Azau. 6 km pe jos cu 25 kg în spate ar fi fost un pic prea obositori, opțiunea mea a fost mai degrabă să câștigăm timp pentru a urca după amiază la o tură de altitudine în loc să facem efort pe fundul văii. Am luat gondola până la ultima stație de data asta, și, spre bucuria noastră, vremea a fost superbă: senin, clar, fără nori, cu foarte puțin vânt la 3800 m !!! Părea o zi ideală, vedeam în sfârșit, pentru prima oară, vârfurile Elbrusului! Am stat cred că cca 30 minute la stația finală - Garabashi - pentru poze, de jur împrejur, peste tot arăta impresionant! Într-un final ne-am urnit cu rucsacii în spate să căutăm cazare; cei de la Pilgrim ne-au spus că nu e cazul de rezervări, în perioada aceasta a anului putem găsi cazare oriunde pe sus. Și că ne putem înțelege ușor prin semne - evident, Doamne feri să bunghească vreunul engleză !! - pentru a găsi loc. 20160520_095832Planul inițial era să punem baza la Barrels, și doar noaptea dinaintea vârfului să urcăm la Diesel Hut. Însă acum nu prea ne venea să pierdem altitudine coborând la Butoaie (Barrels), doar ca apoi să urcăm panta la fiecare tură. Nu simțeam altitudinea, Diesel Hut și containerele de pe lângă păreau mult mai atractive, la piciorul muntelui (și la cca 4070 m altitudine), față de depărtatele Barrels Hut la cca 3700 m.

20160520_100705Ne-am înțeles aproape din priviri - urcăm spre Diesel Hut și căutăm cazare acolo. Urcarea a fost lentă, datorită pauzelor pentru poze și frumuseții peisajului. Creasta Ushbei, clar vizibilă deasupra Caucazului, m-a făcut să visez aventuri cu stâncă și gheață; mult mai apropiatele vârfuri ale Elbrusului străluceau în soare, și în curând o mulțime de "furnicuțe" coborau pe traverseu către stâncile lui Pasthukov, făcându-ne invidioși pe vremea frumoasă prinsă de ei. Am înaintat pe o pantă întâi lină, apoi ceva mai abruptă, până în dreptul Diesel Hut - unde urme de ratrac și de snowmobil se îndreptau spre containerele de deasupra. Diesel Hut era închisă - nici o urmă în dreptul ei, nimeni nu mișca în zonă - iar pe vremea de afară trebuia sa fii mort să nu vrei să ieși!. Inițial ne orientasem spre containerele de pe creasta din dreapta scării lui Pasthukov, dar de la un ghid Pilgrim ce ducea vreo 5 francezi la schi touring, am înțeles că acolo e Salvamontul, nu cazare. 20160520_104636_HDRCu invidie în priviri pentru echipa cu schiuri de tură ce urca ușor pe foci, ne-am îndreptat către primele containere unde se vedea activitate. În sala de mese era doar 1 persoană, ce evident nu știa decât rusă, ne învârtim prin zonă și dăm de Aleksey, înlocuitor pentru Kostya - administratorul containerelor. Aleksey ne duce direct in containerul 2, în camera complet liberă. Sunt 6 locuri în paturi suprapuse, e înghesuit, dar fiind doar 2 ne vom lăfăi. Temperatura în container e deocamdată plăcută - e evident că nu au încălzire, dar măcar nu bate vântul. Cioplesc cu pioletul gheața de pe tocurile ușii pentru a o închide mai bine și montez primusul pentru a ne încălzi un pic. Topim zăpadă pentru un ceai, și am surpriza să constat că o oală de zăpadă cu vârf dublu face apă cam cât o treime din oală ! Mult aer în zăpadă, probabil din cauza vânturilor - cel puțin comparativ cu munții noștri unde din aceeași cantitate de zăpadă obțineam o oală plină cu apă. Ne desfacem bagajele, folosim 2 paturi pe post de locuri de depozitare.

20160520_115638Ne echipăm apoi atrași de vremea extraordinară de afară, și pornim în tura 2 de aclimatizare - cu obiectiv Pasthukov Rocks - cca 4750 m. Urcăm încet, testându-ne adaptarea la altitudine și la efort. Lucrurile par sub control, și panta cu pantă, câștigăm altitudine oprindu-ne pentru poze sau salutând fericiții (obosiți morți) ce coborau de pe vârf. De pe la 4200, începe să se simtă efectul lipsei de oxigen. Nu prin simptome, doar observ că nu mai am nici o șansă să sprintez sau să accelerez ritmul peste un anumit nivel; ating o limită la care parca cineva face "turn off" la "motoare"; pur și simplu, fiziologic, nu pot accelera peste acea limită; Limita este destul de înaltă totuși, ritmul este foarte bun, comparativ cu alte echipe ce urcă; pe nesimțite, îmi adaptez și respirația - făcând-o lungă, amplă și ritmată. Aplic și tehnica de expirare forțată pentru a convinge plămânii sa mărească "canalele" mici sau închise și mă simt iarăși excelent! Nici o durere de cap, nici o dificultate, nici măcar genunchiul nu mă mai doare ! E ca și cum aș fi în elementul meu, simt că mă mișc ușor, eficient. Uau, uau, uau!
20160520_155439Spre Stâncile lui Pasthukov ne cam trece cheful de tras la deal; Răzvan stă să pozeze tot mai mult, dar ne fixăm totuși ca țintă o mini platformă făcută de ratrac chiar sub Pasthukov Rocks. Am lenevit vreo 30 minute acolo, hidratându-ne și alimentându-ne cu batoane. Era incredibil să vezi plafonul de nori la picioare, iar noi, lenevind în soare, pe zăpadă, deasupra întregii activități de jos. Am amplificat sentimentul de lenevire, coborând pe fund pantele mai abrupte și țopăind vesel în afara lor :)
20160520_115413Seara am luat masa în containerul - bucătărie, unde existau aragaze cuplate la butelii de gaz ce intrau în prețul cazării. Un aragaz avea o oală imensă, de cca 100 litri, umplută pe jumătate cu apă din zăpadă topită, de unde se lua apa pentru fierbere pe al doilea aragaz. Un grup de ruși din Siberia ne-au explicat procedurile, unul din ei - culmea ! - vorbind engleză decent. Ei fuseseră pe vârf, chiar pe ambele vârfuri, erau de cca 10 zile pe munte și mai urmau o tentativă în seara următoare. De altfel Aleksey ne-a mai alocat 2 turiști, tot ruși, urcați pentru vârf, ce urmau să doarmă între 20:00 si 01:00 cu noi în cameră, până la tentativa asupra vârfului. Băieții veniseră echipați direct de vârf, cu rucsac ușor, au dormit îmbrăcați așa cum erau - interesanta opțiunea, bună doar dacă erai sigur că nu ai probleme de altitudine.

20160520_160933-PANO

 

 

Muntele II - Tabăra de bază

20160520_115617Prima noapte la 4000 m a fost nu foarte lină, dar interesantă - sacul meu Nahanny Extrem și-a făcut treaba cu brio; din nou mi-am desfăcut fermoarul peste noapte - prea cald. Eu am dormit bine, dar în etape. Nu foarte vesel a fost că am avut nevoie la baie în plină noapte, pe la 0:00 - și astfel a fost o mini-aventură să mă dau jos de pe patul suspendat, să caut să-mi pun bocancii, să iau pufoaica și frontala pe mine, să ies din container în plin vânt, și să cobor panta alunecoasă către buda cu "faianță de brad" suspendată deasupra unei creste stâncoase bătute de vânt! Am înțeles necesitatea corzii fixe dintre platforme și budă - a fost extrem de utilă în cadrul mini-excursiei. Însă Răzvan nu a dormit deloc bine, întâi cu dureri de cap, apoi băieții care s-au trezit pentru vârf au fost destul de zgomotoși; i-a curs sânge din nas - efectul diferențelor de presiune atmosferică - și a adormit doar spre dimineață, somn pe care l-am întrerupt eu, fără milă :-( , pe la 08:15 - doar aveam planificată tura 3 de aclimatizare, până la cca 5000 de metri sau chiar mai sus.

20160520_115603Așa că ne-am organizat micul dejun, ne-am echipat cu greu, și am reluat urcușul din ziua anterioară, parcă mai fără chef. După prima pantă însă, simt că îmi pleacă "motoarele" din plin - oboseala dispare, soarele strălucitor mai înmoaie din senzația de frig, devin tot mai entuziast - o nouă zi perfectă ! Lipsa de somn se simte, așa că păstrăm un ritm moderat; oricum aveam toată ziua la dispoziție pentru o tură de câteva ore. Ne apropiem calm de aceleași Stânci ale lui Pasthukov, trecând pe Scara cu același nume - Scara lui Pasthukov - de fapt un culoar cu pante succesive, ca treptele, între 2 șiruri de stânci - asigurând și protecție la vânt. În partea de sus începem să dăm iarăși de cei ce coboară de pe vârf - și printre ei un american originar din Ecuador, cu care ne întindem la povești, toți fericiți că am găsit parteneri de discuție în engleză! Punem de un chat de vreo 20 minute, iar apoi ne despărțim cu regrete că nu ne mai intersectăm - ei fiind cazați la Barrels Huts. Continuăm încet ascensiunea, trecând de punctul maxim atins în ziua anterioară. Apoi ajungem la punctul maxim unde urca ratracul - cca 4800 m. De aici, deși cu același soare în aceeași zonă, se simte semnificativ schimbarea climatică: vântul bate în continuu, nu tare, dar constant cu cca 30 km/h, accelerând răcirea; lipsa de oxigen și panta abruptă schimbă modul de urcare și ritmul. Ne oprim să mâncăm și ne echipăm cu "artileria" grea: pufoaică, supramănuși de puf.

20160521_081616Panta în sus e mai abruptă, totuși nu pare prea grea, drept care inițial decid să nu punem colțarii. După ce mai urcăm cca 80 m diferență de nivel însă, consitența zăpezii devine prea dură pentru pantă, o alunecare aici putând avea consecințe mai puțin vesele. Așa că dau semnalul să ne oprim să punem colțarii; Răzvan începe echiparea, așezat, timp în care încep și eu să mă echipez; ceasul rău, pisica 13, uit că țin cu genunchii una din supramănușile de puf Nahanny și vântul constant o agață cu el; Răzvan apucă doar să-mi zică: "Vezi că ți-a plecat mănușa" că am țâșnit în salturi mari oblic descendent peste câmpul de zăpadă nebătută în urmărirea mănușii. Vântul însă e prea puternic și o ține la distanță constantă de mine; sunt gata să fug în pânzele albe după ea, dar realizez brusc că urma o placă de gheață lucie, albastră, de patinoar, iar eu nu apucasem să pun colțarii ... . Mă opresc la fix când încep să alunec pe stratul subțire de zăpadă de deasupra gheții, privind cum mănușa mea dreaptă planează ușor peste ghețar. 20160521_132810Oftez și dau să mă întorc, când simt efectul sprintului meu - sunt aproape fără suflare, am consumat tot oxigenul disponibil, iar acum nu sunt apt să mai fac vreun pas. Îmi ia vreo 10 minute să străbat distanța pe care o făcusem în 10 secunde, și realizez și mai bine ce înseamnă lipsa de oxigen asupra efortului; eram la 4900 m iar eu sprintasem ca pe plat la nivelul solului ... . Până ajung înpoi la rucsac și la Răzvan, analizez consecințele lipsei unei supramănuși - rămân cu mănușile Mammut de polar - foarte eficiente, dar cu limite, și o supramănușă de puf. În caz de vânt puternic/frig extrem va trebui să schimb supramănușa alternativ pe mâna mai înghețată, pentru a nu avea probleme de degerături; la cum se simțea frigul aici, pe vreme bună, realizez că în caz de vreme rea va fi și mai rău - dar totuși mi se pare realizabil. Și acum, și la restul antrenamentelor, doar la câte o mână simțeam frig, cea care avea degetele expuse vântului. Mâna cu dosul către vânt nu-mi înghețase niciodată.

20160521_145008Împăcat că am găsit o soluție, cu regrete însă după mănușă, îmi pun colțarii și ne urnim să vedem ce este movila de sus pe care o văzusem de pe traseu mai înainte. Cu colțari căpătăm siguranță în călcătură și reluăm urcușul ritmat și sincronizat cu fluxul de oxigen pe care îl putem aspira. Adică lent :) Pas cu pas, depășim un punct de pantă maximă, iar movila se concretizează a fi un obiect mare îngropat în zăpadă - un ratrac. Oxigenul e tot mai puțin, vântul tot mai tăios, dar urcăm lent și sigur. Mă intersectez cu un nou grup venit de pe vârf, una din fete vorbea engleza, vorbim de strategie de urcare și mă avertizează că vremea se va strica luni - ziua noastră de vârf. Sper însă că doar spre după-amiază, pentru a nu ne încurca planurile, ea ma aprobă, și apoi coboară lăsându-mă pe gânduri.

20160521_142620

 

20160521_151052Deasupra ratracului îngropat ne oprim și citesc altitudinea pe ceas: 4965 m . Am urcat deja suficient, am putea rămâne aici, dar după pauza de rigoare pentru poze, Răzvan împinge limita - să ajungem la 5000 m pe altimetru. Nu aștept invitație suplimentară, estimez cam încă 4 fanioane de urcat. După vreo 20 minute și 4,5 fanioane (!) cifra este rotundă pe ceas: 5000 m ! Mai fac 2-3 metri mai sus (să fiu sigur ;-) ), și trecem la un nou set de poze, de 5000 m ;-) . În sus, la cca 50-70 metri diferență de nivel, începerea traverseului este marcată de o mică platformă, nu foarte departe, dar decidem să nu mai insistăm cu altitudinea, ci savurăm din plin senzația de "urcare pe acoperiș" ! Începem coborârea atunci când corpurile noastre relaxate nu mai produc suficientă căldură pentru a combate frigul generat de vântul constant. Coborârea e lungă, cu atenție sporită până la Pasthukov Rocks - unde ne dăm jos colțarii. Răzvan folosește din plin tehnica de coborât pe fund, eu găsesc mai comod să cobor cu pași mari în zăpada mai moale; în plus, am mâinile libere și pot butona la telefonul, care, surpriză, se conectase la Internet cu semnal 4G!. Am acoperit astfel timpul coborârii dialogând online cu fetele de acasă, și am primit chiar și urări de La Mulți Ani. Nu am "compilat" în timp util pentru ce sunt, dar Iulia mi-a adus aminte în ce zi eram: 21 mai - Sfinții Constantin și Elena ... :)

 


20160521_124208

Și așa mi-am "tras" cadou de onomastică atingrea a 5000 m altitudine :-D 

Am vorbit online pe telefon până aproape am terminat bateria. De fapt mai ținea, dar în frigul de afară nu mai avea putere suficientă de emisie. Ajunși înapoi la containerele noastre, intrăm la bucătărie pentru a pregăti cina și îl găsim acolo pe Max - un olandez venit solo, tot prin Pilgrim Tours, cu programul defazat cam 1 zi în urma noastră, dar cam pe aceeași idee. Max e medic rezident și vorbește o engleză excelentă, prilej să ne întindem la povești și chat toată seara. Max urma a doua zi să facă aclimatizarea la 5000, când noi aveam ziua de pauză; cu gândul la posibilitatea stricării vremii analizez posibilitatea de a sări ziua de pauză de refacere și de a urca a doua zi pe vârf, dar mult prea multele necunoscute mă fac să abandonez ideea. 20160521_194322Vorbim până târziu de expediții, munți, echipament, aflăm că Max a fost în Nepal în Anapurna Trek Tour - chiar cu 3 luni înainte de furtuna de zăpadă care a făcut victime printre turiști și chiar și șerpași. Așa și-a atras porecla de Mad Max de la Răzvan :-) . Eu povestesc de ideile mele cu Pamir, cu munți neaglomerați și neatacați de occidentalii cu bani fără vreo idee despre ce înseamnă muntele. Kostya, administratorul containerelor, revenit la "bază", ne soarbe vorbele - nu vorbește bine engleza, dar părerea mea este că înțelege chiar foarte bine. Max e cazat în același container cu noi, dar cealaltă cameră, și ne retragem într-un târziu împreună. Beneficiem și de 2 ore de curent de la generatorul pornit de Kostya, prilej să reîncarc la 100% bateria externă și telefonul.
20160521_083528Eu dorm bine și în noaptea asta, inițial în zumzet de generator, iar dimineața mă scoală din nou cu raze de soare prin gemulețul de la capul meu. Max a plecat în tura deja pe la 04:30, l-am auzit prin somn, Răzvan doarme, eu îmi găsesc "de coasă" prin bucătărie, fac ceaiuri, supă, încălzesc apă, scriu. Toată dimineața lenevesc în căldura plăcută a ceaiului fierbinte și razele soarelui (off ce vreme aveam dacă urcam azi ...) , mai ies pe afară, mă uit după Max să-l văd urcând. Pe la Stâncile lui Pasthukov văd un punct negru cu ritm foarte bun, mai sus aproape de ratracul îngropat un alt punct urcă mai încet, Nu mă lămuresc care din ele e Max, dar e clar că nu va avea probleme. Apare și Răzvan la un moment dat, somnul i-a fost mai bun în noaptea asta, dar discutăm despre curgerea de sânge din nas. Teoria zice că e ok, că se scade tensiunea astfel, evitându-se presiunea internă, dar e totuși un semn de întrebare.

20160521_081714Până acum ne-a mers bine - excepțional la aclimatizare în cazul meu, nu am avut nici o durere de cap, nici o problemă, în afara senzației de sufocare atunci când ritmul era prea alert comparativ cu inspirația de oxigen. Și atunci am avut resurse nebănuite - vezi sprintul la 4900 m după mănușă! Răzvan a prezentat ceva dureri de cap, ce au trecut cu pastile normale, și aceste sângerări ocazionale - dar acestea i se întâmplă și când zboară cu avionul - par legate de diferențele de presiune atmosferică. Altfel însă, și Răzvan a suportat foarte bine altitudinea, ritmul a fost adecvat. Nu a avut senzații de vomă sau alte simptome. Iar în ziua de relaxare la 4070 m chiar și simptomele curente s-au ameliorat vizibil.

20160521_142518Imediat după prânz apare și Max la bucătărie - a urcat până la ratrac a stat un pic și apoi s-a întors - a spus că i s-a făcut frig la mâini. Ne încălzim cu toții la o nouă porție de supe/ceaiuri și apoi ne și gospodărim un pic: se terminase apa din vasul mare, astfel că îl scoatem afară, îl umplem îndesat cu zăpadă, și îl punem pe primul aragaz la topire. Mai adăugam vreo 2-3 blocuri de zăpadă când se mai tasează prima tură, apoi începem să planificăm urcarea pe vârf de a doua zi. Actualizăm starea vremii pe telefonul lui Max - se pare că fereastra de a doua zi dimineață (luni) s-a păstrat, cu aceeași furtună zdravănă anunțată pe după-amiază, ce urma să țină 2 zile. Încă o fereastră îngustă de vreme buna urma miercuri dimineață - apoi 1 săptămână de vreme rea. Decidem clar să atacăm a doua zi de cu noapte, fereastra de miercuri fiind problematică. Max decide să vină și el cu noi, și, în caz că nu iese, să mai încerce eventual miercuri. Trecem apoi la sincronizare: eu și Max am optat să urcam pe jos până la Stâncile lui Pasthukov - Răzvan, sătul după 2 urcușuri de porțiunea 4070 - 4770 - alege să urce cu ratracul. Aranjează cu Kostya - ce sună "un prieten" - și se rezolvă, prețul e standard - 60 USD. Întrucât ratracul trecea la 03:30 să-l ia pe Răzvan, eu aleg să plecăm la 02:00 (cel târziu) pentru a ajunge aproape simultan cu Răzvan la Pasthukov Rocks - unde se întorcea ratracul.

20160521_111414Ne culcăm devreme, pe la 19:00, pentru a prinde somn bun înainte de efort.
De data asta adorm greu - îndoielile mă încearcă, am o senzație stranie că ceva nu merge bine, în ciuda succeselor de până acum; apropierea furtunii, instabilitatea atmosferică celebră a Elbrusului, frigul și lipsa unei mănuși, necunoscutul de după traverseu / coarda fixă, toate îmi provoacă gânduri intense. Până la urmă, mă relaxez, obiectivul nr. 1 fusese deja atins - eram perfect aclimatizat și adaptat la altitudinea Elbrusului, mă simțeam chiar în formă și cu ritm bun în mine. Am dormit totuși în etape, verificând ceasul - nu cumva să nu aud telefonul.

20160521_124302

 

Muntele III - Spre vârf

20160523_070242Mă trezesc încordat evident înainte să sune alarma, mă echipez în hainele pregătite de cu seară, iau rucsacul gata făcut și mă îndrept spre bucătărie trezindu-l pe Max în drum. Este 01:15, și micul dejun plus pregătirile îmi iau mai mult timp decât am crezut - mai fac un drum să-l anunț pe Răzvan că plecăm, ne punem colțarii și ne urnim pe la 01:50. Avem ritm chiar foarte bun, Max e mult mai tânăr și aleg un ritm ridicat pe porțiunea mai ușoară, fără a trage la maxim - ziua e lungă, și vom avea nevoie de energie. Vântul abia adie la plecare, și e senin de tot, se vede chiar și vârful profilat pe cerul înstelat! Mă bucur, vom avea vreme bună cel puțin în prima parte. Tragem constant fără oprire până imediat sub Pasthukov Rocks - iar înainte de ultima pantă aud motoarele și apar luminile ratracurilor din spate - sunt două; Răzvan e în primul, îl văd când ne depășesc pe urcușul de sub Stânci. Al doilea e cu o echipă condusă de ghizi. Îi vedem în fața noastră cum se opresc, se echipează și pornesc cu frontalele la deal, în timp ce noi parcurgem ultimii metri până la punctul de întoarcere al ratracurilor. Îi lăsăm în față, este momentul de energizare pentru noi - am făcut sub 2 ore până acolo - un timp excelent pentru 700 m diferență de nivel la 4800 m. La Est se observă deja răsăritul, e încă senin, se vede vârful și mă bucur gândindu-mă la vreme bună! Vântul se întețește de aici în sus, după cum știam din zilele trecute, pun pufoaica de urcare pe mine, și reluăm urcușul.

- "I will switch to slower constant pace from here, Max" , îi strig. "The slope is significant here, we'll gain altitude fast, there is no need to push anymore"

Max aprobă și începem să urcăm pe urmele celor aduși de ratrac. Am fost singurii care am urcat pe jos și de jos în acea zi.
20160522_160220Pas cu pas ne apropiem de ultimul grup, cel condus de ghizi. Urcă în serpentine, am încercat și eu, dar mi s-a părut mai greu. Abordarea directă pe frontalii de la colțari pare că ne face să urcăm mai eficient. Îl identific și pe Răzvan, între grupul cu ghizi și ceilalți de mai sus. Nu cred că Max a înțeles chestia aia cu ritmul o idee mai lent, căci începe să tragă la fel de alert. Până aici a stat în urma mea, acum, odată ce eu am redus ușor ritmul se apropie; mă dau la o parte și îl las să treacă, tinerețea are alte resurse :) - dar reușesc totuși să mă mențin ușor după el; la ratracul îngropat depășim grupul cu ghizi, opriți la alimentare, și sunt doar 1 metru în spatele lui; la platforma de la începerea traverseului îl ajungem și pe Răzvan din urmă și sunt la 5 m în spate. Ne oprim un minut și preventiv îmi pun cagula și ochelarii de schi - vântul e constant și teribil de rece, pare că trece prin orice protecție. La picioare și la corp mă simt bine, cald, acum am protejat capul (cagulă + căciulă + glugă - iar eu nu sunt friguros ...) și mâna cu degetele expuse la vânt (dreapta) - ușor amorțite - în singura supramănușă pe care o mai am. Partea buna este că mâna stângă o simt caldă și răspunde la stimuli, astfel că o supramănușă pare să facă față.
20160523_070255Băieții reiau urcușul, iar eu, uitându-mă în lungul traverseului, observ pentru prima oară că nu avem vizibilitate mai departe de 40 metri - ceață, nor, ceva. Ținând cont de vremea senină de până acum, pun turbulențele pe seama unui nor răzleț; la urma urmei marcajele cu fanioane ale traseului sunt încă ușor vizibile. Totuși, un nod de emoție se strânge pe la pieptul meu - oare să se strice vremea mai devreme? Trecem podul când ajungem la el - gândesc tăcut și înțelept, și dau să reiau urcarea, mai să mă trosnesc de Max care urlă la urechea mea pentru a acoperi vântul:

- "I'm going back, my hands are frozen, I cannot feel my fingers, it's too dangerous !"
- "Move the fingers" îi strig, " hold your hands in your pocket so the wind will not freeze them anymore !"
- "I cannot" îmi răspunde, " I need to use the poles to be safe! I go back, you go on !"
- "Are you sure about this ?" mai încerc odată să-l conving.

Dă din cap energic că da, e clar ca s-a hotărât, ne strângem mâna și ciocnim pumnii; îl strâng la piept și îl bat pe spate, și îl urmăresc cum se îndreaptă spre vale către ratracul îngropat. Mersul îi este sigur, în vale este vizibilitate încă, oftez și reiau urcușul. Mersese excelent până aici, îmi pare rău că s-a întors, chiar mi-a făcut plăcere să urcăm împreună de la Diesel Hut, avea ritm excelent, nu mă așteptam să cedeze așa jos. Dar e clar că într-adevăr avea probleme cu mâinile, căci și la aclimatizare avusese, iar acum era mult mai frig. Iar pentru un chirurg în devenire ca el, degetele sunt esențiale - așa că i-am înțeles decizia și i-am respectat-o.

20160523_071202Reiau mersul pe traverseu, ridicând ritmul să-l ajung pe Răzvan care luase ceva distanță în față. Mă uit din nou în lung și observ că vizibilitatea continuă să scadă; încă se văd următoarele 2 fanioane totuși, așa că în ciuda vântului constant și rece, și a nodului din piept, pășesc în continuare. Traverseul este ascendent, nu e chiar floare la ureche, mai ales că nu îi vedem capătul, și nu accelerăm. Suntem bine în timp, îl ajung din urmă pe Răzvan, și mergem tăcuți în paralel, economisind forțele pentru urcușul final și așteptând să observăm semnele de intrare în șa. Timpul trece parcă cu încetinitorul, fiecare fanion ar putea marca ieșirea în șa, dar de fiecare dată mai sunt fanioane, mai este de urcat un nou segment. Ne rotim ușor spre dreapta - e primul semn ca ne apropiem de șa - emoția începe să mă strângă din nou; vântul s-a întețit, și este acum dublat de o fulguială/chiciură cu fulgi de gheață, un fel de bobițe dure, care trec prin orice. Când mai cobor cagula ca să măresc aportul de aer inspirat și uit să întorc capul - simt fulgii cum intră direct în piept, în plămâni. Mă răsucesc, respir, pun cagula, reiau mersul. Răzvan e în aceeași situație, urmărind desperat cum tot urcăm și nu se întrevede șaua. Avem acum ca vizibilitate doar următorul fanion - deci max 20 m. Sunt conștient de pericolele de a ne abate de la drumul marcat: în buza șeii, crevasele sunt și mai frecvente și mai adânci. Riscul de rătăcire crește exponențial în șa deoarece mișcarea ghețarului mută și distruge din fanioane. Nici unul din noi nu a mai fost pe aici, iar pe urme nu ne putem baza. Micile zgârieturi făcute de colțari în zăpada tare sunt rapid astupate de zăpada dusă de vânt. În caz de probleme, avem semicorzi la noi, două de câte 30 m, dar nu mă gândeam să le folosim decât în caz extrem, folosirea lor încetinindu-ne semnificativ căci cu Răzvan nu am mai mers în coardă, nu avem setate sistemele de comunicare și semnalizare, înaintarea ar fi extrem de lentă, anevoioasă și periculoasă și ne-ar putea întârzia suficient cât să trebuiască oricum să renunțăm!

20160523_071136Am deja o emoție mai puternică - ne apropiem de un fanion și nu îl văd pe următorul! Mă opresc și-mi răsucesc capul în turbare ignorând vântul, după un semn; o mică fluturare în albul cenușiu ce ne înconjoară îmi dă o idee: focalizez privirea acolo, și mai mult intuiesc decât zăresc fanionul. Ufff - ăsta a fost aproape să nu-l văd. Fanionul e mai sus decât ne așteptăm; de fapt nu ne prea mai dăm seama de relieful din jur, deja vedem doar un pic mai departe de noi. Îmi dau seama că urc doar pentru că, la fiecare pas, piciorul mi se oprește mai sus față de celalalt; altfel, vizual, nu mai putem face diferența între ceață și zăpadă nici la nivelul bocancului. Totul este de un albicios cenușiu, zăpadă, ceață, ninsoare; stâncile sunt placate cu același nuanță albicioasă, le distingem cu greu și când apar ocazional în câmpul vizual. Ne adunăm forțele, ritmul a devenit atât de lent că am început să nu mai produc suficientă căldură pentru condițiile de afară; un popas de alimentare cu batoane energizante va trebui să urmeze în curând.

Ajungem și la acest fanion, și de data asta nu mai vedem continuarea; ne rotim, ne uităm la diferite nivele, încercăm să focalizăm la diferite distanțe - fără rezultat! Totul e albicios, zgomotos, și înghețat. Răzvan o ia înainte "la ghici" - după direcția de până acum, în încercarea de a găsi următorul marcaj. Îl las să se depărteze doar cât îl pot vedea; dacă nu găsește alt fanion, va trebui să ne legăm în coardă. La 10 m, când începea să dispară în ceață, strigă victorios - a găsit marcajul. Îl însoțesc până la fanion, ce flutură disperat în calea vântului, și suntem în aceeași situație - whiteout total în jur, nici măcar fanionul de unde am plecat nu se mai vede!. În aceste condiții încep să-mi pun problema coborârii, cum vom trece prin aceleași condiții; decidem să luăm pauza de alimentare, și în acest timp încep să analizez situația: estimez că suntem în buza șeii, în punctul unde traverseul devine orizontal (și densitatea de crevase e maximă). Este ora 07:00, iar altimetrul meu arată 5290 metri (șaua e la 5300 m din câte știam). Lungimea zonei sensibile de șa - până la coarda fixă este de cel puțin 300 m. Nu putem vedea nici măcar în ce parte e curba de nivel, nici unde e sus, nici unde e jos; ne orientăm mai mult după poziționarea față de bețele de schi înfipte în zăpadă. Am ruta frecventă setată pe ceas și aș putea folosi navigarea GPS, dar ruta nu este atât de precisă cât să aibă și ocolirea crevaselor. Ocazional, Răzvan, la 2 m de mine, dispare aproape complet în ceață. Este clar că nu e vorba de un nor răzleț, și că aceste condiții nu sunt temporare; îmi este evident că în ciuda semnelor frumoase de dimineață, furtuna de zăpadă anunțată pentru după amiază pe tot vârful a lovit deja muntele, îmbrăcându-l în vijelie și nori; asta înseamnă că cel puțin 2 zile vremea nu se va îmbunătăți, nu putem scăpa nici așteptând o fereastră de vreme bună, nici căutând să trecem deasupra furtunii. Astfel că decizia se prefigurează singură: chiar dacă am reuși să "pipăim" traseul cu GPS și legați în coardă, același efort de căutare pas cu pas va trebui să îl facem și la coborâre. Pe vreme bună, din șa se face cca 1h30 până pe vârf, era clar că în cel mai bun caz am face dublu și ne-ar aștepta doar ore de muncă expuși în necunoscut.

20160523_071207Eu eram împăcat cu decizia - nu am febra vârfurilor nici când vremea e bună - pur și simplu mă bucur de munte și dacă nu ating anumite puncte; faptul că am urcat deja 1300 m altitudinal în 5 ore la altitudine relativ ridicată, cu ritm bun, și simțindu-mă bine, reprezenta deja atingerea obiectivului principal. Mai aveam 350 m diferență de nivel până pe vârf (si cca 500 m ca distanță), și fizic mă simțeam odihnit, perfect capabil să ajung, fără probleme de frig sau oboseală. Vântul putea să bată, dacă doar s-ar fi mărit vizibilitatea la cca 40-60 metri aș fi fost suficient de sigur pe traseu cât să putem ajunge sus.

Răzvan a răsucit propunerea pe toate părțile și a recunoscut că e decizia logică; cât ronțăim la batonul energizant înghețat, gândindu-ne acum cum găsim fanionul următor pentru coborâre, observ o pata neagră în ceață: grupul cu ghizi ajunsese la fanionul anterior, dându-ne o indicație excelentă asupra direcției de coborâre; ei s-au oprit pentru odihnă, în timp ce eu și Răzvan am analizat și această nouă oportunitate: am putea să ne lipim de grupul ghidat, e clar că ghizii cunosc zona și traseul bine; dar, nefiind din grup, ar însemna să rămânem permanent în preajma lor pentru a nu ne pierde în ceață. Ar însemna să stăm la ritmul lor, și clar aici nu prea ne potriveam. Ar însemna aceleași ore nesfârșite de efort, pentru o poză pe fundal albicios, fără altă satisfacție în afara bifării vârfului. Grupul aducea în plus o anumită siguranță de a sta pe traseu, dar faptul că nu am fi văzut nimic mai departe de 5 m timp de cel puțin 5 ore de efort, eu personal am considerat că nu merită.

20160523_073027Am căzut deci de acord asupra deciziei de a ne retrage, iar Răzvan a făcut poze și un mic filmuleț în punctul maxim atins. Mi s-a părut puțin afectat de faptul că nu am urcat, dar a înțeles inutilitatea efortului; nu am avut sponsori, ne-am trasat singuri obiectivele și ne-am finanțat 100% expediția; deci nu am avut nici o presiune în a forța inutil urcarea, siguranța fiind primul criteriu în aceasta situație; aici nu mai era vorba de a deveni îndrăzneți, ci de a face pasul spre un nivel tehnic și de condiții extreme cu care nu eram toți obișnuiți.
Grupul se urnește de la fanionul de sub noi, marcându-ne trasa de coborâre. Ne apropiem de ei, când una din fete se poticnește și tot grupul, legat deja în coardă, se oprește. Ghidul se duce strigând la zona cu probleme, noi ne apropiem. Cineva ne întreabă ceva în rusește, eu strig:

- "English, please!".
- "Strong wind on summit?", întreabă un ghid
- "Don't know, complete whiteout, we're turning back" - strig și eu din toți bojocii

 

 

 

Ghidul aprobă din cap, dar nu știu ce a înțeles. Ne ducem repejor către fanionul de jos, înainte să dispară iar în ceață. Grupul stă încă pe loc, ghizii organizând șirul. Nu pot să mă gândesc că în ritmul ăsta se vor chinui ceva timp ... . La fanion trebuie sa aplicăm aceeași strategie, unul o ia înainte pentru a-l descoperi pe următorul. Ne mișcăm încet și cu grijă, după decizia de întoarcere vizibilitatea nu a crescut, vântul nu s-a oprit, iar noi nu eram încă în siguranță; mai ales că știam de la tura de aclimatizare că era și un rând vechi de fanioane trasat acum peste un câmp de gheață lucie și periculoasă. Trebuia să găsim sigur marcajele corecte. Fanion după fanion, ne ia mai mult ca la urcare să ajungem la începutul traverseului; un simplu calcul îmi spune că am luat decizia corectă; în plus, de aici, la urcare am avut senin și vizibilitate totală, acum abia vedem următorul fanion; panta este abruptă și coborârea anevoioasă; eu mă afund în zone cu zăpadă mare și folosesc întreaga talpă pentru călcătură, Răzvan coboară pe laterală pentru siguranță.

20160523_133224Durează o eternitate parcă până ajungem la ratracul îngropat; condițiile de vreme nu se schimbă absolut de loc. Mai avem de răbdat până la Stâncile lui Pasthukov - de acolo măcar panta nu va mai pune probleme. Răzvan izbucnește nervos - am fost atât de aproape să reușim! Se liniștește apoi - e important să ajungem întregi acasă iar pentru mine este mult mai important faptul că am descoperit că mă pot mișca bine și eficient la altitudini înalte - acest lucru îmi deschide diverse perspective ... măcar la care sa visez. Nu ne mai dam colțarii jos la Pasthukov Rocks, încercăm să ne mișcăm mai repede folosind coborârea pe fund, dar zăpada proaspătă, chiar dacă înghețată, ne frânează prea tare. De aici mai avem cam o oră de coborâre pe pante mai domoale, dar îngrijorarea mea devine alta: vizibilitatea e la fel de slabă, nu se văd șirurile de stânci de la Scara lui Pasthukov; fanioanele - marcaj țin partea estică a scării, dar containerele unde stăm sunt pe partea vestică; în plus, culoarul se lărgește într-o mare albă în zona Diesel Hut, așa că avem toate șansele să coborâm mult prea mult, eventual să trecem chiar și de stația Garabashi fără să observăm! Sunt deja de 7 ore în efort și frig, și oboseala începe să mă ajungă, chiar nu am chef să reiau o parte de urcuș doar pentru că am ratat zona corectă. Poate mai jos e vizibilitate mai bună, dar pe măsură ce coborâm, nu se întrevede. Culoarul e larg de cca 100 m iar vizibilitatea oscilează 25 - 40 m; încerc să număr pantele de coborâre, dar nu sunt sigur că e suficient de precis. Ar fi și culmea acum, să trecem aiurea pe lângă Diesel Hut când ne-am descurcat să nu ne pierdem în șa! Ideea salvatoare mi-a venit când am vrut să verific altitudinea: din doua apăsări pe butoane am trecut afișajul ceasului în modul "Navigate to starting point" și instant a apărut informația: 550 m to starting point și o săgetuță ce se orienta către punctul de unde am plecat - containerele unde ne cazasem! Nu am luat-o direct, pentru a nu rupe prea multă zăpadă moale, ci am ținut drumul bătut de ratrac până la afișarea distanței de 160 m; ne-am rotit dreapta, către nimicul cenușiu - albicios din jur, pășind la întâmplare dar în direcția indicata de săgetuță de pe ceas.

20160523_133217În cca 10 minute, zidul de ceață este spart de o formă paralelipipedică - primul container, ieșisem la marele fix! Am început să recunoaștem orientarea clădirilor, apoi am intrat în bucătărie prăbușindu-ne pe bănci. Eram în siguranță! Kostya ne ia la întrebări:

- "Summit?"
- "No, complete whiteout, we turned back in the saddle" - îi răspund

Dă din cap aprobând - e și el conștient de cum sunt condițiile pe vremea de afară. Iese apoi lăsându-mă să-mi trag sufletul.


 

Muntele IV - Înapoi la bază

20160522_171428Rememorând efortul de coborâre și aventura cu găsirea containerelor, am realizat din nou că am luat decizia bună să ne retragem; oboseala ar fi putut deveni semnificativ de periculoasă în cazul în care am fi insistat. Și din nou ne-a fost clar că vremea nu s-a stricat temporar, și că nu am fi avut nici o șansă de îmbunătățire a condițiilor sus în șa și spre vârf.
Am pus automat apă la fiert, am pregătit ceaiuri și supe fierbinți pentru a ne încălzi din interior. Pe mica crestuță stâncoasă unde erau amplasate containerele vântul urla ca turbatul, generând o senzație de sfârșitul lumii. Răzvan se duce în containerul "casă" să lase rucsacul, eu rămân la bucătărie unde apare aproape prăbușindu-se împins de vântul de afară și Max.

Încet încet ne revin culorile în obraji, povestim aventura cu Max ce coborâse fără probleme - el apucase să mai prindă ceva vizibilitate la întoarcere - cât să vadă urmele către containere. Kostya ne aduce o sticlă de coniac - gest ce ne surprinde - dar care ne încălzește instant :) Îi lăsăm și noi ce ne-a mai rămas din pălinca ardeleneasca pe care am avut-o cu noi (ca antibacterian și tratament de stomac, nu pentru altceva :) ). Mâncăm, vorbim zgomotos, și analizăm ce facem acum. Max afirmă clar că mai stă pe munte pentru a încerca potențiala fereastră de vreme bună de miercuri, deși va lua ratracul până la Pasthukov Rocks la noua tentativă; mie nu-mi surâdea să mai stăm încă cel puțin 2 nopți sus, cu vremea de afară, doar pentru o fereastră nesigură de vreme bună. Odată ce prognoza greșise cu furtuna de zăpadă, fereastra de miercuri arăta și mai mică și mai improbabilă; iar după miercuri toate prognozele anunțau același lucru - vreme rea cu nori, ceață și furtuni timp de cel puțin alte 4 zile - clar nu mai puteam prinde vreme bună în restul perioadei alocate. Astfel că și eu și Răzvan ne-am orientat să coborâm la confortul din vale (și la duș !) cât mai repede posibil. Am fi putu chiar atunci, dar am o revelație - pe vremea asta, oare mai merg gondolele ?

Kostya ne ajută și dă un telefon, apoi ne face semn

20160521_154257- "Niet rabota, gondola"

Întrucât tot aveam plătite biletele de întoarcere, iar coborârea a 1500 m altitudine, cu 25 kg în spate, pe ninsoarea și vremea de afară, după tura deja făcută dimineață, nu ar fi fost chiar o plimbare, ne resemnăm pentru încă o noapte la containere.
Începem oricum să adunăm din lucruri, și ne simțim extrem de bine la povești - simțim cum corpurile se refac, iar ziua nu a fost chiar fără rezultate :) Acuma, o fi fost și coniacul un pic de ajutor, dar legenda nu dă detalii în acest caz.
Când mai să ne apuce moțăiala, Kostya dă cu ușa de perete și anunță:

- "Gondola, rabota!"

Yupee, gândul confortului de jos ne-a impulsionat instant! Am făcut rucsacii în timp record, încă vorbind de echipament de outdoor cu Max. I-am lăsat frontala mea pentru tentativa de miercuri, a lui fiind de putere prea mică. În 10 minute asamblăm tot, ne îmbrățișăm iar eu cu Răzvan luăm trasa oblică pentru a regăsi fanioanele ce marcau traseul. Nu ajungem bine la ele, că îmi fac iarăși probleme - cum vom găsi stația Garabashi pe ceață și ninsoare, traseul fiind marcat pentru coborâre la ceva distanță de stația gondolei? Din nou activez navigarea pe ceas, și după 30 minute de bâjbâială prin marele alb, drept în față ne apare ca din neant întâi "Kafe"-ul ce era închis în prima zi de aclimatizare, și apoi clădirea stației. Accesul e blocat de un lanț cu semn de stop, arăt cardurile de la distanță și operatorul ne face semn să urcăm repede peste lanț: "Siuda, siuda!" Gondolele se rotesc încă, ne suim în segmentul superior cu bucurie - diseară vom dormi în pat comod! Schimbăm rapid gondolele la Stația Mir, și din segmentul 2 o anunț pe Anastasia de la Pilgrim Tours că venim și să ne țină o cameră. La stația de jos, operatorul ne grăbește iar: "Siuda, siuda" iar la bază, imediat ce ne dăm jos din gondolă, cablul se oprește! Se pare că am fost ultimii ce am coborât pe cablu în acea zi. Mă orientez și găsesc un moșulică ce e dispecer de taxi și ne cheamă unul. Între timp, Razvan ia doua beri - și ciocnim pentru încheierea cu succes, chiar si parțial, a turelor de altitudine. Deși neatingerea vârfului planează ca o nereușită, sunt absolut sigur că am luat deciziile corecte; iar mini-expediția din punctul meu de vedere a fost un succes deplin!

20160524_130423Seara, după duș, cină, și ceva somn de amiază, viața apare în alte culori; mă simt refăcut de parcă n-am tras 4 zile pe munte. Singura surpriză neplăcută este când mă spăl pe față și simt usturime în obraji - mă uit imediat în oglindă, o bucățică de piele se desprinsese. WTF? Mă uit mai atent și observ că sunt prăjit de soare pe ambii obraji, și la baza nasului. Inițial nu compilez - mă dădusem generos cu cremă de soare factor 50 în fiecare zi, mai ales pe obraji, frunte și nas, (zonele descoperite ale feței)! Singura explicație rămâne calitatea cremei; folosisem prima cremă factor 50 pe care am găsit-o împachetată în recipiente mici - Optonia de la Decathlon; se pare că lotul nu a fost suficient de reușit. Îmi pun plasture pe zona unde se dezlipise pielea - pentru a o proteja.
Cu forțele refăcute mă gândesc la Max, și la un eventual sprint marți seara până la Diesel Hut cu gondola și pe jos, ca să mai fac o tentativă cu el miercuri dimineață; fizic mă simțeam apt, sunt deja aclimatizat, dar elanul îmi este tăiat de actualizarea prognozei - arată că fereastra de miercuri s-a cam dus și ea ... iar cheltuiala cu încă o urcare + o noapte la container nu s-ar justifica. Nici lui Răzvan nu-i surâde ideea, așa că rămâne ca marți să dormim mult și bine :)

20160524_130615

 

Nalchik și Moscova

20160525_134536Până la zborul de duminică către casă mai erau cam 4 zile de leneveală, cu o rezervare in Nalchik făcută de Răzvan la un hotel Spa - sperând noi că ne vom lăfăi în apă până la plecare. Marți intru în legătură cu șeful meu din Moscova, și îmi propune o vizită acolo pentru a mă întâlni cu colegii de la un proiect în desfășurare. Găsesc rapid online zbor Nalchik - Moscova și înapoi plus cazare pe lângă aeroport și schimbăm un pic planurile: joi urma să plecăm la prânz către Nalchik să ne cazăm; seara eu zburam la Moscova, vineri participam la întâlniri la birou, sâmbătă la prânz zburam înapoi în Nalchik, iar duminică dimineață aveam zborurile către casă. În acest timp Răzvan urma să se "înmoaie" la Spa.

Odată programul agreat și rezervările făcute, restul zilei de marți ne plimbăm puțin și dormim mult. Miercuri decidem să ne mai urnim oasele, și întrucât Anastasia ne tot avertiza cu privire la Zona de Graniță din jurul Vârfului Cheget - și riscurile aferente de acces fără permis - am decis să urcăm până la cascada din apropierea Observatorului Terskol.

Am pornit relaxați, pe jos, pe o vreme cu soare (a fost până la urmă vreme bună de vârf azi, nu mă pot opri să mă gândesc ...). Ținem ritmul mediu, și încet încet urcăm pe drumul forestier, la protecția pădurii de pini, mult mai frumos mirositori, mai ales după ce am trecut printre grajdurile de jos. Ne oprim la intrarea în golul alpin, pentru a mai capta (a câta oară? ) imaginea fantastică a versanților munților Caucaz, suspendați deasupra Chegetului, cu cornișe imense de zăpadă, culoare și (mini) ghețari suspendați.
20160525_145535Traversăm și pe sub coloanele de bazalt, deasupra unui culoar spectaculos ce se "varsă" chiar în dreptul stației de pornire a gondolei.
Cascada e spectaculoasă, și are apă bună - constatăm pe loc. Ne relaxăm cale de vreo 10 minute, până când vântul și norii alungă căldura plăcută a razelor solare - suntem aproape de 3000 m totuși. Când ajungem jos scoatem cash-ul care ne mai trebuie pentru ultimele plăți și ne aranjăm bagajele pentru plecare.

Joi, până la ora plecării la Nalchik, Max nu a coborât de pe munte și nici Anastasia nu știe nimic de el. Nu mă îngrijorez prea tare totuși, am observat că era foarte atent, dar eram curios să aflu cum a fost într-a doua tentativă de vârf.

 

Ajungem la Nalchik cu aceeași mașină/șofer ca la venire, și facem aceeași oprire să cumpăr căpșuni. Ne cazăm la hotel, care are un aer de SPA ... a la Băile Herculane, și cam din aceeași perioadă - (cel puțin ceva zeci de ani). Îmi pregătesc capacul de rucsac pe post de borsetă pentru mini excursia la Moscova, și îl las pe Răzvan la hotel în timp ce eu mă îndrept spre mini aeroportul din Nalchik. Trec prin security scan chiar la ușa (micro) aeroportului, apoi ajung la check-in, într-o mare de mamașe și bagaje, la fel ca la zborul trecut. Check-in e ok, sunt confuz că nu găsesc trecerea către zona de așteptare, dar mă iau după alți pasageri, mai trec printr-un security scan, și mă așez într-o săliță cu geamuri și o ușă direct spre pistă.

Nu mă așez bine, că afară se rup baierele cerului, și asist îngrijorat la o ploaie torențiala cu fulgere și tunete care a ridicat nivelul apei la cca 20-30 cm pe toată pista. Apa vine și din cer și iese bolborosind și direct din canalele suprasaturate. Oare se potolește până la plecare - mai este cca 1h pâna la decolarea oficială ? Răbdător, aștept, și observ cum vremea se potolește pas cu pas, nivelul apei scade, iar în preajma orei de decolare e doar umed și un pic înnorat. Sălița se umple cu tot mai multe persoane de tipologii total diferite, de la unii cu înfățișare asiatică, în șlapi și maieu, la alții în costum, vorbind la telefon și butonând o tabletă. Însă nici un semn legat de îmbarcare, iar ora de decolare trecuse. Nimeni însă nu părea să se împacienteze, așa că aștept și eu în liniște.

20160525_143802La un moment dat, zumzetul convorbirilor este întrerupt de o voce ce vorbește în rusă, de undeva de la intrarea dinspre check-in. Se pare că anunță ceva legat de zbor; lumea se înghesuie în jurul lui, îl întreabă diverse când termină; încerc să mă apropii să aflu poate în engleză despre ce e vorba, dar am un zid de vreo 15 persoane de care nu pot trece; când se sparge, vorbitorul a plecat. Mă uit în jur după ceva tabelă de afișare - este un monitor în sală, dar transmite doar un post TV cu filme, nici un anunț legat de zbor; aș fi încercat cu google translate dacă găseam ceva scris. Am tras concluzia că persoana cu vocea este sistemul tehnic de anunțuri al aeroportului, dar m-aș fi așteptat să fie și în engleză - doar e aeroport internațional, nu? Se pare că m-am obișnuit prea mult cu confortul european, trag trist concluzia, dar mă orientez după ceilalți călători care așteaptă în liniște.

În următoarele 3 ore, îngrijorarea mea crește, odată cu repetarea aceleași situații: anunț în rusă, zid de persoane înghesuite, dispariție vorbitor, lume liniștită așteaptă în continuare. După ultimul anunț se deschid ușile către pistă, dar ies doar câțiva - trag concluzia că au deschis pentru fumători - hopa, chestia asta au putut-o implementa ... . Apoi înțeleg că au dat cafea gratuit undeva prin aeroport, dar stau cuminte și aștept.

20160525_1606325(cinci) ore după ora decolării, mă iau după lumea activată de ultimul anunț - se pare că plecăm - și facem cei 100 m până la avion pe jos, pe pistă; aha, deci pentru curse interne se merge pe jos, doar pentru internaționale suntem "privilegiați" cu autobuzul pe aceeași 50-100 m. Oricum tot programul meu e dat peste cap - urma să aterizăm în jur de 01:30. Dorm întrerupt în avion, aterizăm la Vnukovo / Moscova și după ce trec de verificări, sun la hotel - ce anunțau pompos pe booking.com un shuttle service gratuit cu aeroportul. Îmi răspunde o vorbă somnoroasă în rusă, și încerc să explic în engleză că vreau shuttle de la Vnukovo. Vocea nu "compilează" ce e cu aeroportul și după repetate încercări de a obține ceva, telefonul se închide. Ies pe peron, în speranța că poate a înțeles și a trimis o mașină - aștept cca 20 min și mă uit după însemnele hotelului prin amestecul de mașini și taxiuri (majoritatea pirat, ca la Otopeni acum vreo 5 ani). Cam toți călătorii au fost luați de pe peron, așa că e clar: trebuie să iau taxi; experiențele recente îmi spun că în nici un caz să nu iau vreunul din cei care întreabă insistent: "Taxi, taxi " și reintru în aeroport (printr-un nou security scan ...) și mă duc la un ghișeu marcat mare TAXI și unde o tanti cât ușa e întoarsă cu spatele la ghișeu și pare că doarme. Încerc să mă uit prin textele afișate dar zgomotul o trezește pe operatoare, așa că încerc - din nou fără succes - să mă înțeleg în engleză. Până la urmă îi arăt adresa pe rezervarea de booking.com din telefon (e genială opțiunea cu "show address în local language !!!) se prinde, sună undeva, îmi scrie 500 pe un bilețel, înțeleg că e prețul și în ruble. Plătesc, îmi dă o hârtiuță, vorbește în stația radio de la gât ceva în rusă, și mă trimite cu un nene cu vestă cu însemnele aeroportului către peron. După 5 minute, apare un taxi, nenea al meu vorbește în rusă cu el, înțeleg doar numele hotelului, șoferul tot întreabă diverse - bănuiesc că nu știe unde e hotelul. 20160525_133543Mă sui în mașină, dăm să plecăm, șoferul oprește și iar îl întreabă pe nenea cu vestă ceva. I se face semn cu mâna să plece, în timp ce i se strigă în rusă ceva, șoferul demarează nesigur; intuiesc că nu știe să ajungă, așa că îi arăt și lui adresa și harta în rezervarea booking.com de pe telefon. Îmi tot vorbește în rusă, de parcă repetând aș începe să înțeleg, dar se urnește ceva mai sigur pe el. Ca element de siguranță, îmi pornesc OsmAnd pe telefon și urmăresc traseul să văd pe unde mă duce; în timp ce mă tot întreb cât naiba mă poate ține ghinionul - de la o simplă întârziere de avion, cuplată cu o recepționistă tufă în engleză, ajung să bântui în plină noapte cu taxiuri necunoscute zone necunoscute limitrofe Moscovei, și culmea nimeresc taximetristul care nu știe de hotel!

Tipul se încadrează însă pe ruta desenată în telefon, ieșim de pe autostradă, intrăm în zona rezidențială unde e hotelul; e beznă, zona într-adevăr arată cam pustie, dar oricum e 03:00 dimineața aproape ... Mai am de luat doar la dreapta și ajung la hotel, când observ că șoferul ignoră străduța și o ține înainte; încerc să-l opresc, dar o făcuse el ca să întrebe pe un alt șofer de indicații - i se explica repede în rusă, se întoarce, dă să rateze intrarea din nou, dar eu îi strig "Na leda, na leda!" adică "La stânga, la stânga!" mulțumind în gând ideii de încerca să înțeleg rusa în experiențele de până acum; ezitând, taximetristul se înscrie pe stradă; la 50 m, niște leduri luminoase, roșii, marcau intrarea la hotel; într-adevăr, observ eu, un mini hotel! Evident, ușa încuiată, dar are sonerie; sun, rămas singur într-un cartier pustiu la marginea Moscovei, gândindu-mă că doar să nu răspundă nimeni mi se mai poate întâmpla!

20160527_155800Ușa se deschide însă, și recunosc vocea recepționistei de la telefon în cea a persoanei ce a deschis - clar, tot nu ne vom putea înțelege în engleză! îi arăt însă rezervarea pe booking.com, îmi face semn OK, îmi scrie suma de plată pe hârtie, îi dau cardul și efectuez tranzacția. Ura, merge, ia cheia camerei 1, și mă conduce la etaj în cameră - foarte drăguț mobilată de altfel. Mă apuc de trimis mesaje că sunt OK acasă, apoi stabilesc detaliile întâlnirii de la birou pe mail, și mă culc pentru câteva ore, gândindu-mă cum să fac să găsesc instrumente de bărbierit în apropiere (nu văzusem decât un o benzinărie Lukoil pe drum, aproape) ca să nu mă duc "sălbatic" la întâlnire. În avion, la bord, în borsetă nu aveam voie să le iau, iar la cală nu am avut bagaj.

20160527_161744Ceasul mă trezește discret, lumina soarelui e caldă, mă activez repede după spălare pentru a încerca să mă aranjez și să găsesc repede transport către centru. La magazinul stației Lukoil nu au instrumente de ras, dar observ intrarea la Vnukovo Outlet Center chiar în drumul înapoi către hotel - iar aici găsesc un supermarket; iau ce îmi trebuie plus un pachet de biscuiți, mă aranjez în cameră, și apoi cobor la recepție încercând să aflu cum ajung în oraș, cu plata cu cardul căci nu prea mai aveam cash; după 1 oră de google translate cu aceeași recepționistă, și vreo 10 telefoane la agenții de taxi, îmi găsește o mașină ce vine în alte 20 minute. Sunt deocamdată în timp, iar traficul inițial e decent. Apoi se aglomerează, dar taximetrista - nevorbitoare de engleză, evident! - se descurcă cu ceva "șmecherii" locale. Când mai am cca 5 km, după deja cam 1h de mers în trafic, suntem însă bară la bară pe bulevarde cu 4-6 benzi pe sens. În jur poți vedea de la Bugatti, Ferarri și Maseratti la Lada și Volga cam toată piața auto a Europei. Estimez deja că întârzii, șoferița îmi arată estimarea de timp oscilând de la 30-45 minute; observ însă o stație de metrou, citesc numele și pe harta metroului moscovit de pe telefon și văd că are linie directă cu zona biroului Pepsi.

20160527_163538îi fac semn să oprească, înțelege figura cu metroul, merge plata cu cardul (uraaa) și mă dau jos urmărind semnele către intrarea în metrou. Acestea duc către o clădire cu aspect de muzeu sau instituție, așa că mă reîntorc de vreo 3 ori până am curaj să intru - probabil intrarea e către subsol. De fapt așa sunt stațiile de metrou în Moscova, iar după achiziția biletului rămân uimit cât de frumoase sunt și înauntru - picturi, bănci de lemn și fontă, ornate cu decorațiuni superbe! Metrourile vin la max 2 minute în orice sens și sunt extrem de eficiente, astfel că aventura cu deplasarea prin Moscova se oprește aici.
20160527_162157După întâlnire am timp de vizitat orașul, birourile fiind aproape de centru, așa că trec prin Piața Roșie, pe la Balșoi Teatr și prin străduțele pitorești din centru. Mănânc ceva plăcinte cu specific rusesc extrem de bune la un mall subteran, 3 nivele toate în jos, chiar lângă Piața Roșie. Pentru întoarcere folosesc Aeroexpress, tren direct Moscova - aeroport - colegii din Rusia lămurindu-mă că metroul și Aeroexpress sunt cele mai bune soluții de transport cu zonele de lângă aeroport. Aeroexpress este tren modern, cu Wi-Fi (!), comod, confortabil, și eficient - 30 minute intre aeroport și Moscova indiferent de trafic și vreme. De la aeroport, pe lumină, merg pe jos la mini-hotel, parcurgând zone rezidențiale, un iaz (pe pod) și zone împădurite.
Simt deja aerul de casă, mi-e dor de familie, mai am un zbor a doua zi și apoi (credeam eu ) imediat - zborurile către casă. Călătoria înapoi la Nalchik a fost fără probleme, și chiar am reușit să prind în Nalchik un taxi cu "aparat" (o tabletă cu aplicație) - învățat fiind deja să evit agasanții taxi pirat, ce nu par a fi deranjați de eficienta structură polițienească rusă.
Seara m-am uitat cu Răzvan la finala Champions League în holul hotelului, eu adormind în prelungiri, doborât de programul ultimelor zile.
A doua zi ne aștepta zborul acasă și o aventură total neașteptată.

20160527_174900

 

Drumul lung către casă

20160529_052610La 03:30 ceasul ne trezește enervant. Mă ridic însă repede, urma drumul acasă! Zborul era programat pe bilet la 06:30, aranjasem cu recepția să ne cheme taxi la 04:15 - ca să fim în timp, observând modul lent dar sistematic al verificărilor la aeroportul din Nalchik. Bagajele sunt făcute, lăsăm cheia de la cameră la recepție iar taxiul ne lasă în față (de fapt laterala) aeroportului. Observ că nu este lume, și, în inconștiența mea, mă bucur căci nu va fi aglomerat. Traversând parcarea, un gând fugar îmi trece prin minte - nici taximetriștii nu se văd, nici alți călători, o fi ceva greșit? - alungat rapid de speranța ajungerii acasă. Ne târâm bagajele spre intrare; eu sunt echipat cu pantalonii grei și cu bocancii de iarnă pentru a mai ușura bagajul de cală - în mod ciudat pe ruta de întoarcere scrie că am avea voie doar cu 15 Kg (la dus am avut voie 23 kg ). Mă sprijin de clanța aeroportului să intru și ... e blocată. Inițial mă gândesc că au schimbat intrarea, și mă uit după alta ușă. Mai încerc odată, același rezultat. Geamurile opace nu lasă să se vadă nimic înăuntru, dar se aude o voce strigând - și nu am avut nevoie de traducere pentru asta: "Niet rabota, niet rabota".

WTF ? Speranța mă face să mă gândesc întâi la intrare pe alta parte a aeroportului, apoi că am greșit noi data. Mă uit pe ceas, mă uit pe biletul electronic, ambele indică aceeași zi: 29 mai. Alternativa logică mă face să mă așez slăbit pe treptele de la intrarea în aeroport: zborul nu există în ziua curentă, în ciuda biletului emis.
20160528_164649Dacă o amânare de zbor nu este o problemă în mod normal, efectul situației îmi activează toți neuronii adormiți: vizele noastre expiră pe 29 mai, ora 24:00, iar încercarea de a ieși din Rusia, cu viza expirată, indiferent de motiv (!) - se lasă cu arestări și complicații diplomatice. În plus, e duminică, nu avem servicii consulare deschise. O singură chestie e bună - este 04:45, mai avem ceva ore să putem să analizăm situația și opțiunile, așa cum sunt ele. Stăm în fund pe trepte și identificăm:

- deplasarea la Mineralnye Vody -> Moscova și ieșit din Rusia de acolo, până la ora 24:00, chiar cu prețul unor bilete noi, pe alta rută.
- contactarea vânzătorului de bilete (Kiss and Fly) și a companiei aeriene (Onur Air) pentru rezolvarea situației.
- ieșirea formală din Rusia în aeroportul din Nalchik, în "zona liberă" - până la ora 24:00, și așteptat acolo avionul următor.
- încercarea de a comunica situația autorităților de graniță, și de a obține păsuirea pentru depășirea perioadei de viză, până la zborul următor către Nalchik.
- prelungirea vizei - cumva

20160528_145101Cea mai mare problemă, pentru oricare din aceste opțiuni, era problema comunicării. Deși aeroport internațional, după cum am observat și în Moscova, doar puțini vorbesc engleza, în general o parte din tineri și nimeni din oficialități. Nici măcar nu puteam comunica problema noastră cuiva. Aveam ca și contact posibil pe Anastasia, dar era la Cheget la distanță, era mai greu să ne traducă prin telefon comunicarea ...
Răzvan a sunat la Kiss and Fly pentru a lămuri problema biletului; cu voce candidă, operatorul ne anunță că în sistemele lor apare că zborul se va efectua conform biletului, pe 29 mai, 06:30. Răzvan insistă și după un timp suntem anunțați că oferta cu 29 mai a fost postată greșit în sistemul companiilor aeriene, și că zborul este pe 30, și că pot încerca să ne reprogrameze pentru 30. Răzvan explica și mai insistent situația exactă, inclusiv cu vizele, folosind cuvinte ceva mai dure, primim însă doar promisiunea că vor încerca să vadă ce pot face, dar că e problema companiei aeriene Onur Air.

Nu mi-am pus problema să ne mișcăm de acolo până nu avem problema rezolvată, așa că m-am apucat să scriu în engleză un text ce descria situația noastră, și am folosit google translate pentru varianta în rusă. Nu apuc să-l termin bine, că și am ocazia să-l folosesc: probabil se schimba tura de polițiști locali de la pază, căci 3 persoane în uniforma acestora ies din aeroport; se opresc în dreptul nostru, vorbind în continuu, în rusă, bineînțeles. Le arăt textul de pe telefon, care suna cam așa:

"Am venit în Rusia pentru a urca Elbrus. Avem bilete de avion emise pentru 29 Mai - astfel că și viza am obținut-o până în 29 mai. Azi dimineață am aflat că zborul spre Istanbul este mâine. Am putea intra în aeroport și să trecem în zona liberă până la ora 24:00 ?"

20160529_172728Polițistul ne cere pe rând, toate actele: pașaportul cu viza, immigration card (cel completat la sosirea în Rusia), confirmarea înregistrării în localitatea unde am stat, biletele de avion, voucherul - invitație în Rusia de către o entitate recunoscută. Le arătăm pe toate, polițistul mormăind aprobator la în timp ce verifica pe fiecare. Apoi mai citește odată textul de pe telefon și face semn aprobator. Mai scriu odată separat întrebarea și cerința de a trece în zona liberă până expiră viza și îmi face semn că da. Mă mai liniștesc puțin, însă băieții o iau spre casele lor, lăsându-mi un număr de telefon al reprezentantului Onur Air, apoi strigând ceva în rusă din care Răzvan a înțeles că putem intra când se deschide aeroportul.
Sun la numărul respectiv, dar este închis - sau în afara rețelei. Ne mutăm cu bagajele de pe trepte, pe 2 bănci stinghere la 10 metri de intrare, iar eu mă întind puțin cu capul pe rucsaci; am nevoie de "putere de procesare" și mai târziu, iar la ora asta nu mai putem face altceva.

20160527_121121În jur de 08:00, apare o tipă în uniformă alb albastru, de companie aeriană - dar nu mă prind care anume. Încearcă să intre, dar nu e deschis încă; se așează lângă noi pe bancă, iar Răzvan profită de ocazie și încearcă să comunice cu ea întâi în engleză - evident nu știe - apoi în ceva rusă de bază. Ajungem să-i arătăm textul meu de pe google translate, citește, dar din păcate nu se poate exprima în mod inteligibil pentru noi :( . Renunțăm, și reluăm demersurile - eu să sun la numărul de la polițiști, Răzvan reia apelurile către Kiss and Fly. Eu obțin același mesaj de telefon închis, Răzvan află că trebuie să intrăm online pentru a valida schimbarea biletului de pe 29 pe 30 mai și că nu este altă soluție. Noroc cu cartelele SIM cu trafic inclus pe care le-am luat în prima zi - Răzvan intră online, aprobă modificarea și urmează să așteptăm emiterea noilor bilete. Între timp tipa de le compania aeriană iese vorbind la mobil, se duce la Răzvan, și-i întinde mobilul - adusese la telefon pe reprezentantul local al Onur Air, de data asta vorbitor de limbă engleză (!).
20160527_122749_HDRRăzvan îi explică situația mult mai politicos decât aș face-o eu, însă rezultatul nu e cel dorit: Susțin că e greșeala Kiss and Fly, că ei nu zboară niciodată duminica din Nalchik, și că ne pot ajuta doar eventual încercând să intervină la grăniceri dimineață pe 30 explicându-le situația, dar fără să ne poată garanta că vom putea trece. E clar, grănicerii sunt structuri rigide, armate; chiar dacă înțeleg situația, li se va cam fâlfâi de reprezentantul companiei aeriene în cazul în care viza noastră e expirată, sunt sigur că au proceduri obligatorii în acest sens. Speranța noastră rămâne să putem intră în zona liberă în aeroport.

De acasă, Monica îmi trimite datele de contact ale ambasadei României la Moscova pentru a încerca o rezolvare la nivel mai înalt. Nu apuc să sun, că apare un polițist local, cu un ochi "fugit" într-o parte, cred că e "Garcea" pe care îl remarcasem la venire; vine direct la mine și cere prin semne să se uite pe telefon; ahaa, textul meu e deja celebru :) ; îi arăt, ne ia și el pașapoartele și toate hârtiile la analizat, și pare că dăm bine; vorbește numai rusește dar pare mai "citeț", ne cam prindem ce vrea să zică. Îmi face semn să vin cu el, doar eu, cu telefonul și cu pașapoartele + restul hârtiilor. Îl urmez și ocolim zona în care se lucrează la "extinderea" aeroportului - doar încă vreo 100 m.p.. Trecem printre ceva curți interioare, încuiate, dar face rost de cheie; "Granichki" îmi tot repetă, înțeleg că mergem la grăniceri să negociem o soluție - ceea ce e super; grănicerii sunt cei ce ne vor lăsa (sau nu) să ieșim, deci dacă sunt informați din timp asupra situației sau dacă au vreo alternativă e cel mai bine să vorbim cu ei; la urma urmei nu am făcut nimic rău - am respectat regulile impuse; viza am cerut-o până pe 29, deoarece invitațiile au venit până pe 29 iar cei de la Pilgrim le-au făcut așa deoarece atunci aveam biletul de întoarcere. Nu aveam de unde să bănuim că ar fi o greșeală în datele de zbor.

20160525_144550Cotim și ne apropiem de o casă, de pe al cărei pridvor polițistul sună la un interfon. Întâi deschide o tipă, vorbesc scurt, cred că ne invitase înăuntru, dar polițistul pare că refuză - eu nu am autorizare să intru acolo; sau e imaginația mea, sau cam asta au vorbit; tipa dispare și așteptăm vreo 2 minute până vine un tânăr în tricou, iar polițistul se apucă să descrie în rusește toată povestea. Mă pune să arăt din nou textul de pe telefon, tânărul pare că zice că nu; îmi strâng pumnii a la Pistruiatu' și sper în continuare. Tipul mi se adresează, dar sunt tufă în rusa lui; dă să scrie ceva pe google translate pe telefonul meu, dar renunță deoarece nu am caracterele rusești pe tastatură; mai bagă ceva comunicare cu "Garcea" al meu și apoi dispare înăuntru; polițistul îmi face semn să aștept, eu între timp, prevăzător, caut și downloadez caracterele rusești pe telefon. Tipul apare cu o foaie, explică ceva în rusă polițistului, apoi îi arăt telefonul și tastatura rusească și îmi scrie acolo : "Vom extinde viza aici dar trebuie plătită la bancă taxa de extindere; veniți cu chitanțele de plată și noi vom extinde pe loc viza". Îmi vine să-l iau în brațe de bucurie ! E o rezolvare legală, corectă. Mă urnesc cu polițistul cu care continui dialogul pe telefon / google translate:

- Unde e cea mai apropiată bancă unde pot plăti ? - scriu eu
- E duminică, banca e închisă - mă sperie inițial; dar puteți plăti la ATM
- "Siuda, tojî siuda" îmi zice apoi nerăbdător, și-mi face semn să-l iau și pe Răzvan cu mine.

Îl aduc, laolaltă cu bagajele, pe care ne aranjează să le lăsăm la o gheretă cu paznic.

20160525_143609Apoi apare un alt tip mai tânăr, civil, și ne face semn să ne urcăm într-o mașină. Pornim spre oraș, polițistul și tânărul vorbind acum o rusă cu accent ciudat; "Niet ruski, îh Kabardino-Balkaria !" spun mândri - cumva că nu sunt chair ruși, ci Kabardino-Balkarezi - mai apropiați de ceceni/kirghizi, de obicei musulmani și diferiți față de rușii care îi conduc acum. La un mall pe care îl observasem în drumurile trecute ne oprim în parcare, intrăm și băieții se apropie de 2 rânduri de ATM, analizând la care să opereze. Aleg unul, dar nu e bun; se opresc la altul, și încep să butoneze prin el vorbind animat; pe ATM scrie doar cu litere chirilice, și ce apuc să descifrez nu are nici o noimă/sau echivalent inteligibil pentru mine. Apoi, cu foaia de la grăniceri, unde observ ca sunt trecute cca 5 numere de conturi/ID-uri, whatever, s-au chinuit timp de cca 20 minute pentru a face prima plată, contrazicându-se asupra ce trebuie scris, apoi rezolvând erorile de interfață. Când să le dau să bage banii - sesiunea se resetează și procesul trebuie luat de la capăt !! Dar de data asta e mai rapid - deja știu ce trebuie făcut! Cam 45 minute ne-a luat toată treaba, dar ne întoarcem victorioși la mașină, cu chitanțele în mână!

20160525_134545Mă duc cu polițistul din nou în spate la grăniceri, cu chitanțele, sperând să fie bune, să nu fi greșit băieții ceva; grănicerul îmi ia chitanțele și apoi pașapoartele cu toate hârtiile zâmbind; aștept 10 minute, iese cu 2 formulare pe care trebuie să le semnez - cereri pentru mine și pentru Răzvan - dispare iar 10 minute, iar apoi iese și ne arată în pașapoarte peste viza rusească o ștampilă mare, pe care era trecuta atât data de 29, cât și 01 iunie 2016 - data până la care se prelungește. Aproape am lacrimi în ochi de bucurie - odată ce putem ieși din țară, aranjarea biletelor de avion devine în cel mai rău caz doar costisitoare, nu și limitativă ! Le mulțumesc cum pot și îmi arăt cum pot mai bine recunoștința pentru amândoi - tocmai ieșisem din "big doo doo" !

Am încercat să-l răsplătim financiar pe polițist măcar, camuflând bancnote în pașapoarte, dar a refuzat categoric. Jos pălăria !
Ne adunăm la rucsaci, e aproximativ 1 PM, și, obosiți, stabilim să mergem la un hotel să dormim până la zborul de a doua zi. Alegem alt hotel, rezervăm pe booking.com - e mai simplu decât să încercăm să vorbim cu recepționerii ... . Taxiul ne duce pe lângă la o clădire părăsită, dar cu termopane (!) în curtea unui bloc cu zugrăveala dărăpănată, doar geamurile arătau întreținute. Nu mai contează, deja problemele de cazare sunt minore față de posibilitatea de a fi blocați în Nalchik ... . Evident recepționista nu știe engleză, rezervarea booking.com face minuni, și iată-ne în noua cameră, prăbușiți în patul dublu, deși cerusem cu paturi separate ... din nou, detalii nesemnificative; vederea e superbă, spre parc și munți; nu că ar conta. Liftul ne stârnise chiar un zâmbet: butoanele rămân apăsate și sar cu un pocnet atunci când destinația e atinsă. Eu nu am chef de mâncare de prânz, Răzvan iese să vadă de un fast-food.

20160521_194322Mai rămâne să vedem ce se întâmplă cu re-emiterea biletelor de avion - online nu se întâmpla nimic. Reluăm o serie de apeluri către Kiss and Fly; până la urmă, ne spun să facem noi online o nouă rezervare, iar ei vor muta fondurile și vor emite noul bilet. Se pare că nu pot să o facă în numele nostru, chiar cu aprobarea verbală (de ce naiba mai înregistrează apelurile atunci ?), așa că facem operațiunea cu telefonul. Din nou, mulțumesc ideii de a lua SIM-uri cu trafic internet suficient inclus ... . Fără internet, nu știu cum am fi putut face operațiunile online, nu mai vorbesc de google translate!

Într-un final, spre seară, în Inbox-ul lui Răzvan ajung noile bilete de avion! Gata, suntem cu formalitățile la zi. Optimist, fac chiar și check-in online pentru zborul Tarom de la Istanbul - pentru a nu mai trebui să ieșim din aeroport, neștiind ce surprize vom mai avea până ajungem acasă ...
Ieșim la o pizza, iar în drum tipărim la recepție noile bilete și boarding pass-urile - e mai sigur și mai simplu să le avem pe hârtie.

20160521_111433Dormim încordați, apelul de trezire de la recepție ne prinde pregătiți deja de plecare. Un nou drum cu taxiul către aeroport, păstrăm o liniște mormântală - oare azi reușim să ieșim din Nalchik/Rusia ? La aeroport sunt multe mașini și multe persoane deja - semn bun, deci chiar zboară ceva. Încep formalitățile: acte plus scanare de securitate la intrare în aeroport; "Garcea" al nostru era pe acolo și le zice ceva în rusește tipelor de la verificare și acestea ne dau actele înapoi fără să mai insiste; ne punem la coadă la check-in după aceeași coadă de mamașe cu 10-12 pașapoarte odată. Ajungem la ghișeu, unde este chiar tipa care ne pusese în legătură cu reprezentantul companiei aeriene. E și acesta acolo și ne întreabă de vize, dacă să ne ajute, face pe "niznaiu'" din nou legat de emiterea biletului inițial, ba chiar ne spune că avem 3 kg în plus la bagaje, cca 20 USD. Îl contrăm cu politicile Onur Air - ce prevăd 20 kg / pers pentru zborurile internaționale, nu 15 kg. cât ne spunea acum că ar fi. Ne lasă așa, fără să insiste, dar altă surpriză locală: după check-in, bagajele sunt etichetate, dar ni se dau înapoi - pentru a trece prin vamă cu ele !!!! Vreau să plecam odată, așa că ne luăm cuminți bagajele și ne punem la coada de la camera cu vameși; aceștia nu au început încă verificările, deși zborul urma să decoleze peste cca 1h30 min. Când încep, ritmul e de cca 3 persoane la 5-6 minute - deja mă resemnez că va dura... totuși mă întreb dacă se vor încadra în timp, suntem mai mult de 100 persoane ce trebuie să treacă pe acolo ...
20160520_100659Cât stăm la coadă, apare tânărul care ne-a condus să plătim la ATM cu "Garcea" cu o zi înainte, și mă trage deoparte să scrie pe telefon - inițial am impresia că vine sa îmi ceară acum bani pentru ajutorul de cu o zi înainte - dar vrea doar sa sublinieze că modul în care s-a rezolvat problema nu e standard, și că banii nu au fost pentru ei ci taxă pentru stat. E clar ca vrea ceva, dar insistă că nu bani - până la urmă ne lămurim - vrea date de contact, în caz că vine prin București :) Răzvan le pune numărul lui de telefon în telefonul lor, eu le mulțumesc cât de recunoscător pot pentru ajutor, și ne întoarcem la coada pentru zona de vamă. Evident pașaportul ne este scanat și copiat înainte de intrare. Când intrăm, punem iar bagajele pe un banda unui scanner, vameșa, zâmbitoare (oricum cred că întreg aeroportul știe deja de problema pe care am avut-o ...), ne întreabă de dolari, euro, lire, răspund cu niet și apoi ne luăm iar bagajele și intrăm în camera următoare unde, de ce nu mă mir, punem iar bagajele pe un banda unui scanner de securitate! La ieșirea de pe bandă, de data asta, bagajele cu eticheta de cală, sunt preluate de un operator ce le zidește cu mâna într-un colț al încăperii, în timp ce noi ne punem la coada de la ghișeele grănicerilor, pentru controlul pașapoartelor; dincolo de acest control este mult dorita "zonă liberă" unde se așteaptă îmbarcarea. Este a treia coadă, ritmul e incredibil de lent - cam 1 persoană la 5-7 minute, dar apoi ne așteaptă doar avionul și plecarea.

20160520_115644Cât așteptăm, o tipă în uniforma grănicerilor ne pre-verifică actele; întâi dă aprobator din cap, apoi intră prin ghișeele cu grăniceri. Nu apuc să mă liniștesc, că am avea actele în ordine, când tipa se întoarce, îmi face semn să ies din rând, cere pașaportul și-mi zice ceva în rusă. Răspund în engleză că nu înțeleg. Atunci îmi deschide pașaportul la viză, îmi arată ștampila nouă, și zice de-mi îngheață sângele: "Viza, problem , problem !!" Mai zice ceva în rusește, arătând cu degetul data de pe ștampilă: 29.05.2016 -> data punerii ștampilei de fapt. Cu o inspirație divină, pun și eu degetul mai jos, unde scria (în rusește !!) un text ștampilat și apoi "01 iunie 2016" cu stiloul. Dă să zică ceva în continuare, dar rămâne cu gura căscată, recitește ce îi arăt, apoi mormăie ceva în rusă în stația radio. Primește răspuns, și îmi înapoiază actele : "Ok, ok" . Abia când mă așez înapoi la coadă simt fiorii de panică traversându-mi spatele. Am fost aproape. La ghișeul grănicerului așteptăm cele 5 minute de manipulat hârtii și computer de către operator, suntem pozați, dar primim într-un final pașaportul înapoi - gata, am ieșit din Rusia !!!

20160520_101445Nu am curaj însă să mă relaxez - până nu mă văd în zbor, cine știe ce se mai poate întâmpla - mintea mea încearcă să imagineze diverse scenarii dezastruoase și soluții posibile pentru a fi pregătit atunci când se va întâmpla. Însă ușile către pistă se deschid, și ne urcăm din nou în autobuzul care ne transportă 50 m până la avionul parcat pe pistă. Boardingul se face la scara avionului - ne sunt rupte boarding pass-urile și rămânem doar cu copia. Stăm ultimii, restul pasagerilor se înghesuie aiurea, oricum e evident că mai trebuie să vină cel puțin un transport cu autobuzul, este timp pentru aranjare pe scaun suficient. Am primit locuri chiar în față, 2A și 2B - cred că tipei de la check-in i se făcuse milă de noi. Ne așezăm, și așteptăm, mai relaxați, plecarea. A trecut deja ora decolării - avem deja cca 30 minute întârziere - nu mă îngrijorez încă - legătura la Istanbul este la 1h30 min, și avem deja check-in făcut, iar bagajele se transferă automat. După încă 45 minute, Răzvan deja se agită - dacă mai stăm, riscăm să nu prindem legătura în Istanbul. Întreb stewardesele (ce vorbesc engleză cât de cât !) și ne spun că de ce le mai multe ori așteaptă cale de 3 autobuze până la plecare. Îngheț, nici al doilea încă nu apăruse ! Îi arăt boarding pass-urile de Tarom pentru legătură, dă din umeri și spune că nu știe când plecăm. Dar e clar că așteptam să li se dea liber pentru decolare; iar asta o fac cei de la aeroport, doar după ce probabil verifică temeinic potențialii dușmani ai poporului rus. În mintea mea se naște întrebarea - dacă știi că verifici lent, de ce nu începi formalitățile mai devreme astfel încât să termini în timp util? Și-mi dau singur răspunsul - pentru că unicul zbor internațional de aici este oricum evenimentul săptămânii, și îi doare în bască de pierderile financiare cauzate de întârzieri - aș vrea să văd oricum compania aeriană care solicită despăgubiri unui aeroport rusesc, și care mai primește autorizare de zbor ... . Pentru rușii de la Nalchik, pur și simplu programul lor și verificarea temeinică trebuie avute în vedere, restul sunt detalii, prostii ale capitaliștilor. Rusia e centrul lumii, și trebuie să ne reglăm ceasul după ea; cam asta pare a fi atitudinea. 

20160520_101652Între timp apare și al doilea autobuz, lumea urcă, și sper că e ultimul; din atitudinea personalului de pază îmi dau seama însă că nu e cazul. Zborul durează 2h5 min, "gate close" pentru zborul Tarom este 10:10 , 08:10 ar fi ora limita de plecare ca sa avem șanse să prindem zborul. Răzvan se agită, eu încerc să nu ma mai gândesc - nu putem face nimic, din nou: "trecem podul când ajungem la el". Mă uit deja pasiv, lipsit de reacție când vine al treilea autobuz, apoi scara este trasă, ușile sunt închise, procedurile de decolare rulate de personalul de bord.

Decolăm într-un final la 08:40 în loc de 06:30 pentru unicul zbor al zilei din aeroportul Nalchik - mintea mea "compilează" greu informația asta; cum naiba, ai un singur zbor toată ziua, și îl întârzii 2 ore și 10 minute că nu ești în stare să verifici toți pasagerii în timp, ci folosești metode ca în epoca de piatră a aviației. Dacă nu vor să se trezească mai devreme pentru formalități, de ce nu au aprobat o oră mai târzie de zbor? Ca să termine și ei procedurile în timp, să plece și zborul în timp? Uitasem de lipsa de interes pentru binele individual, pentru optimizarea unui proces ce ar aduce avantaje oamenilor, atât de des manifestată în comunism! M-am obișnuit deja cu confortul drepturilor de cetățean european, era momentul să-mi fie readus aminte faptul că sunt un vierme nesemnificativ pentru marea nație rusă, perfectă, aducătoare de binefaceri pentru toate popoarele lumii!

20160530_102531Răzvan se chinuie să pozeze pe geam ceea ce ar putea fi vârful Elbrus în nori, dar reușesc să mă relaxez într-un final doar pe la mijlocul zborului, cam când am depășit spațiul rusesc (oi fi simțit ceva). Cumpărăm de la bord sandwich-uri, cafea, prăjitură și apă și bateriile parcă îmi revin pe plus. Analizez acum la rece ce aș mai putea face să prindem totuși zborul de București, și rog o stewardesă să încerce să anunțe aeroportul și zborul Tarom că venim, în caz că aterizăm foarte aproape ca timp de decolarea Tarom. Îmi zâmbește cu politețe, dar după ce se uită la ore pe boarding pass e clar că nu crede că avem vreo șansă. Ne apropiem de Istanbul, dar suntem puși în coada de aterizare și ne învârtim de 2 ori în jurul capitalei turce până ajungem pe pista de aterizare. Este 10:45, Tarom era programat la 10:40 pentru decolare. Ultimele speranțe, o întârziere Tarom, sau la aeroport, ceva, sunt distruse în timp ce rulăm către terminal și ne intersectăm cu aeronava Tarom în drumul ei spre pista de decolare. E clar. Nu ajungem acasă în timp și nici prea ușor.

20160530_104948Suntem tăcuți până intrăm în aeroport - mă îndrept spre primul ghișeu de informații / transferuri și suntem lămuriți de acolo că trebuie să ieșim în Turcia, să luam bagajele (ce vor fi scoase pe bandă întrucât am pierdut legătura) și apoi să ne adresăm Onur Air pentru reprogramare. Trecem de control pașapoarte, iar la banda de bagaje, ne despărțim: Răzvan o ia înainte sa dea de Onur Air să încerce să aranjeze reprogramarea zborului, eu rămân să preiau bagajele. Încet încet, pe bandă derulează bagajele zborului din Nalchik, dar ale noastre nu apar. Apoi banda rămâne goală și se oprește, eu gândindu-mă, resemnat, că va trebui să merg la bagaje pierdute să le declar; anticipasem deja asta ca posibilă "surpiză"; dar după cca 10 minute banda pornește din nou, și apar doar cele 2 bagaje ale noastre! Le ridic, și mai stau să-l aștept pe Răzvan. Îmi ia vreo 15 minute până realizez că probabil Răzvan nu mai are acces la Sosiri, odată ce a fost la Plecări la terminalul Onur, așa că mă înham cu toate bagajele (și de bord și de cală) și mă târăsc încet către zona Plecări un etaj mai sus. Ne sincronizăm cu telefonul și ne întâlnim la Plecări, unde aflu situația: Onur nu știe nimic, nu reprogramează nimic; obținem doar un email unde putem raporta problema, cu răspuns în 30 zile ... . Nu că mă așteptam la ceva mai bun, după cum am văzut că lucrează compania aeriană.

20160530_105115Ne așezăm la o cafenea, iau sandwich, clătite și cafea, și începem să facem planuri; sunt relaxat, deoarece acum suntem în Star-Trek, comparativ cu Nalchik, și în cazul cel mai rău, ne putem lua bilete la alt avion Tarom la 18:30, la care sunt locuri libere. Răzvan face o vizita la Tarom, unde află că ne pot reprograma la noul zbor, dar doar contra unui cost ceva mai mic decât prețul un bilet nou. Singura șansă să mai reducem din costuri este să sunăm la Kiss and Fly și sa cerem reprogramarea, dar ei ne anunță că zborul de la Nalchik este anunțat "on-time" pe sistemele electronice de raportare; nu acceptă flight24, flight-aware sau alte servicii online care toate anunță ora târzie de sosire; ne pot reprograma eventual dacă facem dovada întârzierii printr-o hârtie oficială de la aeroport - opțiune imposibilă după cum aflăm de la informații. Nu mai avem nervi să ne luptăm cu sistemul, ne răfuim ulterior, așa că la 16:00 luăm decizia și ne reprogramăm la Tarom. Obținem biletele și într-un final mă relaxez - acum sigur ajungem acasă.
Zborul de întoarcere este pe bune on-time și apreciez acum altfel îmbarcarea în 10 minute executată precis de Tarom! La 20:00 aterizăm, la 21:00 sunt acasă, unde apuc doar să dau cadourile, să mă spăl și adorm buștean. A doua zi urma sa fiu "proaspăt" la birou, doar veneam după 2 săptămâni de concediu !!!

20160530_105135

 


 

Concluzii

20160520_104605Cea mai importantă concluzie a acestei mini-expediții este ca m-am adaptat cu un succes neașteptat la altitudine. Chiar m-am simțit bine, în formă, în elementul meu; oricum pe zăpadă nu mă pot simți rău, dar, trecând peste asta, nu am avut nici un simptom și nici o problemă, fapt ce mă face să sper la și mai multă altitudine în viitor :)
Atingerea vârfului nu mi-ar fi pus nici o problemă, am ajuns la 350 m altitudine sub el, în plina furtună de zăpadă, și chiar și în acest caz, fără pericolul crevaselor și al rătăcirii am fi fost apți să ajungem pe vârf. Decizia de a ne retrage încă o consider cea corectă - condițiile în care am fi putut ajunge până sus erau prea riscante. În plus, niciodată nu am fost dependent de atingerea vârfului, iar în aceasta expediție nu aveam nimic de demonstrat cuiva, nu aveam nici o dependență financiară, contractuală sau morală pentru a face din vârf un obiectiv critic. Faptul că am zburdat la propriu la altitudini de 5000 m reprezintă reușita mea personală. Când va veni momentul, sunt sigur că voi atinge și vârfuri; doar că, în ziua și în condițiile respective, riscurile nu meritau efortul.

Când am ajuns în Moscova am vorbit pe Whatsup cu Max - ajunsese la Hotel Semerka la 15 minute după ce am plecat; nu a atins nici a doua oară vârful, dar s-a întors de mai sus, de la coarda fixă, deasupra șeii - a spus că nu se simțea suficient de sigur pe mâini și pe picioare pentru a urca - el neavând ham să se asigure pe coarda fixă și fiind solo în tură. M-am bucurat că e sănătos și în siguranță.

20160520_104740Traseul clasic de sud de urcare pe Elbrus nu este nici plimbărică, dar nici cățărare avansată. Nu trebuie să fii alpinist pentru a ajunge pe vârf, dar este extrem de utilă familiaritatea cu condițiile extreme de vânt și temperatură, cu trecerea prin zone expuse, cu senzația de "gol sub picioare" și cu folosirea de echipament corespunzător. De la 4800, de la Pasthukov Rocks în sus, panta devine semnificativă, fără a necesita totuși asigurare. Traverseul este ascendent și cu zăpadă foarte dură - nu este chiar o plimbare. Zona cu coardă fixă este expusă însă - cel puțin din descrierile lui Max. Nu e extrem de dificilă tehnic, dar presupune o obișnuință de deplasare cu golul sub tine ... . Dacă nu ai aceasta obișnuință, hamul și selbstul/blocator ridică mult gradul de confort pe secțiunea respectivă.

Zona este superbă pentru schi de orice fel. Se poate coborî pe doage de la 5000 m cel puțin, deși asta înseamnă și ceva efort de urcare (sau costuri de transport cu snow-mobil, căci sârmele urcă numai până la 3847 m ). Dacă mai vin vreodată pe Elbrus, sigur voi lua sau închiria schiuri pentru a beneficia și de plăcerea coborârii pe schiuri.

20160520_160723Vremea este factor cheie pentru accesul pe vârf. În caz de vreme rea, se poate urca doar cu motivația corespunzătoare și cu tehnici specifice alpiniștilor; tehnici ce trebuie deja să fie cunoscute și familiare tuturor membrilor echipei. Probabil în iulie - august vremea e mai bună, zăpada e mai mică și mai moale, și probabil înghețată doar mai sus de 5000. Totuși aș veni și a doua oară tot în a doua jumătate a lui mai - când nu este aglomerație, locurile de cazare sunt suficiente la Diesel Hut iar transportul cortului nu este necesar. În plus se poate schia până la 3000 m; de cât de sus te țin balamalele :)

Rusia este pitorească, dar organizată așa cum vă povesteau părinții că se întâmpla în comunism. Toată perioada stată acolo am avut o impresie puternică de similaritate cu România anilor '80 și chiar și '90. Ceva se "mișcă" în direcția bună, dar absurditățile procedurale ale sistemului sunt la ordinea zilei. În zona Cheget - Azau, doar odată cu gondola nouă au apărut și primele POSuri pentru carduri; în rest mai sunt 2 ATMuri în zonă - unul în Terksol, unul la Hotel Cheget; acesta are și schimb valutar, dar persoana de la ghișeu accepta doar bancnote perfecte - Anastasia de la Pilgrim Tours ne-a povestit că unei turiste i-a acceptat doar 2 bancnote din 16, pe motiv de deteriorare. Evident, ar fi acceptat și pe cele "deteriorate", dar cu un comision de 10% (în loc de 0%). În afară de 2-3 hoteluri mai noi și clădirile instituțiilor, toate construcțiile arată cam în descompunere. Se simte "controlul" strict în orice activitate; mai mult, acesta e bazat pe informație scrisă - vezi cele 4 documente (pe lângă pașaport cu viza în termen!) de care am avut nevoie pentru a ieși din Rusia (voucher/invitație, immigration card, confirmarea înregistrării la hotel, bilet avion).

20160519_155452_HDRCe mi se pare ciudat este faptul că se vorbește extrem de puțin engleza, și aici nu mă refer la omul de pe stradă; serviciile pentru turiști - de multe ori străini - sunt deservite tot de persoane ce nu știu engleză (și nici măcar anunțurile nu sunt în engleză !). Exemple relevante sunt serviciile dintr-un aeroport "internațional", recepționeri de la hoteluri disponibile pe booking.com, etc. Se vede clar că nu există mecanismele de adaptare specifice cererii și ofertei, ci se implementează doar ce se dictează "de sus". Toată lumea așteaptă să li se zică ce să facă - vezi chelnerița care ne-a adus meniu în engleză doar după ce am cerut expres - deși era evident că nu ne descurcăm cu cel în rusă ce ne-a fost prezentat inițial. 

Zona are un potențial fantastic - geografic, Caucazul, Elbrus sunt Alpi la superlativ ! Însă perspectivele de dezvoltare depind de indicațiile de la Moscova, care acum este orientată către Sochi și ignoră Elbrus - așa cum am înțeles de la localnici. Mai ales că aici e o enclavă de populație asiatică, musulmană, ce au și un dialect propriu, și sunt mai aproape de cerchezi/kîrghizi decât de ruși. Pădurile de pin, văile înzăpezite până târziu, ghețarii, munții, vârfurile - ar putea deveni un rai al schiorilor, alpiniștilor, turiștilor montani, sau celor ce vor relaxare; din toata Europa și nu numai. Zona ar putea produce bani din turism cel puțin cât centrul Moscovei (Kremlin + Piața Roșie); însă dificultățile procedurale pentru turiștii internaționali, ambiția prostească de a nu vorbi/învăța engleza (nici un anunț scris măcar în engleză ...), cât și infrastructura precară (drumuri, cazare, transport, modalități de plată, etc.) nu vor ajuta la atragerea de fonduri.

 

Evident concluziile de mai sus reprezintă doar opinia mea pe baza experienței din această excursie și în mod cert nu se aplică tuturor situațiilor și persoanelor. Însă m-am lovit de tot felul de "ciudățenii" atât în stațiune turistică internațională, în oraș de provincie, cât și în Moscova.

20160519_152347

 

Informații și recomandări

20160518_154351_HDRDacă doriți să mergeți pe Elbrus sau în Caucaz (schi, schi de tură sau mountaineering), am pus mai jos câteva recomandări rezultate în urma experienței proprii.

 

Aveți 2 opțiuni: 

1. să vă organizați propria expediție 

  • e mai ieftin și mai puțin complicat,
  • vă trebuie experiență alpină pe gheață și zăpadă, și nu mă refer la trekking
  • programul poate fi mai flexibil / adaptabil la posibilitățile echipei și - mai ales (!) - la vreme

2. să mergeți afiliați la o expediție cu ghizi - organizată de firme de turism, românești, rusești sau de din alte țări.

  • aveți siguranța unor servicii clare și nu va bateți capul cu organizarea, dar nici cu prea multe decizii.
  • vă trebuie doar o condiție fizică bună și un buzunar ceva mai generos
  • programul este în general impus, dar cazarea și comunicarea cu vorbitorii de rusă este inclusă.

În general recomandările mele se vor referi la cazul în care vă organizați propria expediție - așa cum am făcut eu. 

Alegeți însă pragmatic - dacă vă organizați singuri expediția nu trebuie să vă lipsească un membru experimentat cu alpinismul de iarnă, cunoștințe de manevrare a echipamentelor de asigurare, un GPS cu track-ul de urcare actualizat și cu care sunteți familiarizați. Astfel, costurile individuale vor fi cu până la cca 500 EUR mai mici comparativ cu expediția organizată cu ghizi. Răbdarea și cunoașterea limbii ruse vă pot ajuta enorm!

20160518_160032În ambele cazuri, dacă nu sunteți masochiști, vă recomand să folosiți o agenție de turism rusească pentru ajutorul cu formalitățile legale pentru obținerea vizei și asistența la fața locului (documente, punct de informare și contact). Opțiunea Lite de la Pilgrim Tours este perfectă pentru acest scop, și am fost extrem de mulțumiți de serviciile lor; cu o singura mențiune - insistați să vi se trimită invitația pe un interval cu cel puțin 1 zi mai mare decât biletul de avion; pe noi era să ne coste scump.

Atenție cum organizați bagajele pentru avion - nu puteți lua materiale ascuțite sau ce conțin substanțe inflamabile nici în cală nici în cabină. Buteliile și combustibilul pentru primus, bricheta se pot cumpăra de la fața locului. Atenție și la restricțiile de greutate - eu am avut cca 32 kg pe care a trebuit să le împart 23+9 pentru a evita taxe suplimentare. Pentru cală am folosit un duffel bag cu roți (mai comod - dar adaugă 3 kg la bagaj ...); în mod cert vă trebuie o geantă din material rezistent în care veți avea rucsacul mare, pioletul, bețele de schi, colțarii, coarda. Pentru cabină am folosit un rucsac tehnic de 28 l și capacul de la rucsacul mare ce - în cazul meu - se transformă în borsetă și care a mai preluat o buna parte de greutate.

20160519_152458Turele clasice de aclimatizare sunt urcarea la Observatorul din Terksol sau către vârful Cheget - pe vârf dacă mai obțineți și permisul de acces în Border Zone Area, la 3100 - la nivelul instalațiilor de schi - dacă nu. Dacă timpul vă permite și nu ați fost recent măcar pe la 2000 m, este recomandat ca prima tură să fie una din cele 2 de mai sus. Noi am accelerat un pic procesul și am folosit ca primă zi de aclimatizare urcarea de la segmentul 2 (3455 m) al telegondolei - Stația Mir - la segmentul 3 (3847 m) - Stația Garabashi. Asta deoarece făcusem recent ture în zona 2000+ m în Făgăraș (!) și ne simțeam suficient de bine.

Zona Barrels Huts (cca 3700 m) este celebră și punct clasic de tabără de bază. Eu însă recomand ca bază zona Diesel Hut (cca 4100 m) - dacă nu sunt probleme de aclimatizare. Efortul economisit pentru turele din zonă este semnificativ, și se poate împinge aclimatizarea până la 5000 m fără probleme. Drept e că de la Barrels Huts, e o mini plimbare de cca 2h dus - întors la Stația Mir de unde se poate lua bere :) Totuși, condițiile extreme impun ca alcoolul să fie folosit doar după coborâre, așa că Diesel Hut, 400 m altitudinal mai sus, vă poate ajuta să economisiți cca 1-2 ore la fiecare tură de urcare+coborâre. Informațiile de pe net spun și că Barrels Hut ar fi ușor mai confortabile comparativ cu containerele de la Diesel Hut: nu știu, n-am intrat. Știu doar că, odată ajunși la capătul gondolei, nouă nu ne-a venit să coborâm sub nivelul stației Garabashi pentru a merge către Barrels Huts; ne-am dus ca fluturii către lumină spre altitudinea ridicată - spre Diesel. Există și un set de containere fix lângă stația Garabshi - din câte am înțeles sunt rezervate de expedițiile cu ghizi de cele mai multe ori. Dar probabil se poate găsi și acolo cazare. Rămân la părerea însă, că, pentru cei corect aclimatizați, pentru logistica deplasărilor, este mai bine a se pune baza mai sus.

20160519_133654Pentru perioada în care am fost pe Elbrus, cererea de cazare era mică, astfel am găsit ușor locuri. Pentru iulie - august însă, am înțeles că locurile trebuie rezervate din timp, și chiar și atunci pot exista surprize. Un cort se impune ca alternativă în aceste cazuri. Oricum, ținând cont ce înghesuială ar fi fost și la noi în container dacă ar fi fost folosite toate 6 paturile, cred că alternativa la cort ar fi fost tot mai atrăgătoare; din acest motiv rămân și la preferința de perioadă pentru a doua jumătate a lunii mai - ca perioadă de expediție.

O tură la Pasthukov Rocks și una mai sus (până la traverseu sau chiar până în șa) sunt bune aclimatizări pentru zona de 5000 m altitudine. Teoria spune și că e mai bine să luați o zi de odihnă înainte de urcarea spre vârf. Vedeți cum vă simțiți (toată echipa!) și cum e vremea. Dacă ne-am fi urnit fără zi de odihnă, probabil atingeam vârful, deși efortul ar fi fost mult mai "zdravăn" resimțit.

20160519_122635Un ajutor pentru cazuri de oboseală fizică este și plătitul transportului până la Pasthukov Rocks cu ratracul (snowcat). Tariful este ~ standard, de 60 USD per persoană/transport (fără bon evident) și economisește 1,5 ore și cca 700 m diferență de altitudine din urcușul spre vârf. Eu am preferat să urc pe jos, folosind această primă secțiune ca încălzire pentru organism și adaptare la ritm. Deși sunt și dileme legate de sportivitatea urcării cu ratracul, cred că ține și de resursele fiecăruia; nu alegeți să forțați limitele fizice dacă nu e cazul. Eu știam că rezistența proprie și experiențele din trecut îmi permit să trag cca 24h la capacitate maximă, deci pentru o tură estimată de cca 12h, 2 ore în plus sau în minus nu fac mare diferență. Asigurați-vă însă că sunteți BINE ACLIMATIZAȚI dacă folosiți ratracul! Altfel, urcarea rapidă la altitudine vă poate determina declanșarea răului de altitudine în formele cele mai dure și mai periculoase!

Urcarea pe Elbrus nu este extremă în nici unul din sectoare; însă diverse condiții mai grele vă pot stoarce de puteri, sau vă pot închide din opțiuni foarte rapid. Frigul și vântul constant peste 4700m (chiar și în zilele perfecte) vă vor amorți membrele mai repede; lipsa oxigenului va amplifica senzația de oboseală și nesiguranță în pășire; un nor sau o furtună pot reduce vizibilitatea până la nivelul în care pericolul rătăcirii și al crevaselor determină folosirea corzii; un vânt mai serios și ninsoarea pot face din fiecare pas un chin și o reușită deosebită. Suprapuneți toate aceste condiții simultan, și aveți o previzualizare a condițiilor ce ne-au surprins în traverseul către șa. Adăugați și zona expusă dinaintea vârfului, unde este montată o coardă fixă, și veți înțelege pentru ce trebuie să cărați hamul, selbstul și 2 carabiniere cu filet cu voi. Evident unii rezistă mai bine condițiilor și nu vor fi atât de afectați, dar aceștia nu au nici nevoie de recomandările de aici :).

20160521_154257Nu e bine să subapreciați nici coborârea. În condițiile de vreme întâlnite în șa, am preferat soluția întoarcerii nu neapărat gândindu-mă că nu atingem vârful; ci tocmai că, după ce l-am atinge, cum ne mai putem întoarce? Soluții există în orice condiții, însă uneori nu merita riscul sau efortul. Iar faptul că decizia noastră de întoarcere a fost bună l-am apreciat la coborâre; efortul depus a fost comparabil cu urcarea, deși nu s-ar zice. Aici e posibil sa fiu subiectiv, căci în afara coborârilor pe schiuri, orice altfel de coborâre mă solicită într-un mod neplăcut; în plus, nu e prea vesel nici pentru problemele mele de spate și genunchi. Oricum, NU vă puneți ținta doar pe vârf - aveți nevoie de o bună coordonare și energie la coborâre. Nu sunteți în siguranță până nu ați ajuns înapoi măcar la Stâncile lui Pasthukov. Și nu va bazați pe Salvamont - le ia cel puțin 4 ore pentru a ajunge în șa, și în mod normal nu-și bat capul să caute în crevase - nu că ar fi cinici, dar șansele sunt minime de mai scoate pe cineva întreg, chiar dacă ar ști exact unde ați căzut/dispărut. Iar o alunecare/cădere în alte zone poate duce la o lansare ca pe gheață pe distanțe mari, sute de metri - cu șanse imposibile de a rămâne într-o singură bucată.

20160521_145008Nu faceți economie la echipament; condițiile posibile solicită ca echipamentul să fie de calitate, și aici e vorba atât de echipamentul tehnic cât și de îmbrăcăminte/încălțăminte. Și, la fel de important, fiți familiarizați cu echipamentul de orice fel; e bine să știți cam cât de gros să vă îmbrăcați, mersul pe colțari e bine să fie deja exersat, utilizarea GPS, a pioletului, a metodelor de asigurare vă pot ușura mersul în condiții grele și chiar câștiga timp; în condiții extreme - și nu e improbabil să dați de ele - vă pot chiar salva viața.

Ca o părere personală în urma turei, rămân la convingerea că puful de gâscă este de neînlocuit în condiții de frig extrem; puful artificial e bun și el, dar până la un punct; de acolo este zona acoperită doar de puful natural. Midlayer-ele cu puf sunt de asemeni imbatabile și foarte eficiente comparativ cu polarul; nu vorbesc că și mult mai ușoare; de altfel pe munte nu am avut nici un fel de polar - doar midlayer de puf și bluze tip dry-tech.

20160521_111422Nu subapreciați condițiile de vreme - vânt, temperaturi, vizibilitate! Pe Elbrus, în câteva minute, ca din senin, lucrurile se pot schimba radical! După cum zicea Andrey - ghidul experimentat de la Pilgrim - pe partea sudică totul poate arăta frumos, soare, nici un nor; dar nu poți vedea de asemeni versantul nordic, iar de acolo, prin șa, în timp de câteva minute pot veni nori, curenți, ninsoare - aparent din senin! Temperaturile pot scade fără avertisment. Nu uitați când urcați, odată cu altitudinea scad semnificativ și temperaturile. Ca un punct de reper, de la Stâncile lui Pasthukov în sus condițiile se schimbă vizibil - vând constant, temperaturi evident mai mici; de multe ori și ceață. Când ajungeți acolo, dacă nu ați făcut-o mai jos, faceți un popas și echipați-vă: colțari, supramănuși, o pufoaică suplimentară, cagulă/căciulă.

Dacă nu aveți vreun medic în echipă (și chiar și atunci), documentați-vă bine despre răul de altitudine, cauze, simptome, tratamente. Reacționați imediat dacă identificați simptomele - în principal coborând cel puțin 1000 m altitudinal. Acesta este un link pe care l-am folosit pentru documentarea proprie:  http://www.traveldoctor.co.uk/altitude.htm . Preventiv, am luat acetazolamida și aspirină zilnic, din ziua decolării și până am plecat de la Nalchik către Moscova.

Pentru adaptarea tehnicii de respirație la altitudine, am citit din următoarele surse

http://www.mmaltitudetraining.com/3-breathing-tricks-for-thriving-in-thin-air/
http://www.livestrong.com/article/393748-high-altitude-breathing-technique/
https://www.rmiguides.com/blog/2014/07/07/mountaineering_training_moving_air_breathing_for_performance


Și nu în ultimul rând, nu vă necăjiți dacă nu atingeți vârful! După cum zicea și unul din verii mei, nici Kilian Jornet nu a reușit să urce pe Elbrus din cauza vremii! (deci doar marilor campioni li se întâmplă :-D ). Aventura altitudinii și întoarcerea sănătoși sunt recompense suficiente! Iar de aventură sunt sigur că nu veți duce lipsă :)

 

20160521_142620

 

contentmap_plugin